NIŞTE CHESTII PE CARE NU LE POT PRICEPE ORICÂT MĂ STRĂDUIESC

puzzle-432569_1920-postare-18-09-2016

Câteva întrebări rămase fără răspuns … logic. 🙂

Ordinea e pur aleatoare.

  1. De ce unii postează pe Facebook şi îşi dau „like” propriilor postări? Nu e de la sine înţeles că TOCMAI de-aia pun poza sau articolul respectiv, pentru că LE PLACE? Sau stau prost cu selfistimu’ şi li se pare că nu au destui apreciatori (vedeţi că şi limba română permite crearea de cuvinte 🙂 )?
  1. De ce îşi fac fetele selfie-uri în oglinda din budele restaurantelor şi hotelurilor? Am vazut şi eu câteva fix în timpul „shooting-ului”.
  1. De ce se fardează unele fete când merg la plajă? Oare chiar aşa urâte sunt când nu se machiază? Sunt curioasă dacă noaptea dorm tot machiate, să nu-şi strice imaginea în faţa sponsorului (pardon, prietenului). 🙂
  1. De ce continuăm să cumpărăm ca disperaţii mâncare şi băutură de sărbători sau atunci când mergem la un grătar? Hai, că băutura nu se strică, dar atât după sărbătorile de iarna, cât şi după Paşte, se aruncă jumătate din mâncarea cumpărată.
  1. Care e rostul răutăţii gratuite? Sunt curioasă cât timp sunt fericiţi „practicienii” din domeniu când dau la cap celor din jur sau când mănâncă rahat despre cei de care se simt ameninţaţi. Şi, mai ales, de ce se supără atunci când le aplici acelaşi tratament?
  1. De ce grasele insistă sa poarte colanţi cu vedere la părţile intime sau alte ţinute care le dezavantajează vizibil? Şi-apoi se supără că face lumea mişto de ele.
  1. De ce punem pe Facebook 100 de poze aproape identice şi care nu sunt reprezentative decât pentru 2-3 oameni din lista proprie de prieteni? Cum ar fi de la nunta la care suntem invitaţi (99% din prietenii de pe Facebook nu cunosc pe nimeni în afară de noi, iar noi NU apărem în toate pozele). Sau zeci de poze cu pădurea/muntele în/pe care ne plimbăm într-un week-end (dacă chiar facem poze faine, mai bine participăm cu ele la un concurs foto).
  1. De ce ÎNCĂ mai credem în poveşti cu zâne nutriţioniste sau motivaţionale care ne escrochează (pardon, ne învaţă), pe DOAR salariul nostru dintr-o 1 lună: cum să slăbim în 10 zile, cum să ne îmbogăţim într-o lună, cum să atragem prosperitatea în 2 săptămâni, cum să avem succes în viaţă, cum să vindem dublu în doar 1 săptămână, cum să ne echilibrăm viaţa în 15 paşi ş.a.
  1. Mai avem aşteptări de la sfintele moaşte ale oricărui sfânt sau mucenic sau făcător de minuni „dumnezeieşti”? Dacă da, atunci de ce mai avem bolnavi cu boli grave sau nefericire şi sărăcie în lume?
  1. De ce suntem atât de disperaţi să arătăm lumii ce „happy” suntem, in loc să ne străduim DOAR SĂ FIM fericiţi şi atât.
  1. De ce, întotdeauna, dar absolut ÎNTOTDEAUNA, vina pentru viaţa pe care o avem e a altora?

 

BONUS: De ce pătrunjelul din piaţă este legat cu aţă de 50 de ori, astfel încât, atunci când desfaci legatura, te alegi cu ditamai bobina de aţă înfăşurată în jurul degetelor? Nu e mai simplu pentru fiecare (şi vânzător şi cumpărător) să fie legate cu un elastic? Tot ce pot presupune este că vânzătorul se plictiseşte în piaţă sau stă prost cu nervii. Dar chiar TOŢI vânzătorii români au această problemă? Hmmm, o fi vreo chestie, sper … logică. 🙂

 

Foto

Prima experienta din vanzari, rata de succes 100%. Lectia castanelor

ID-10096887 (16.07.2015)

 

Ca om de vanzari, mi-am pus de multe ori intrebarea: exista oare un “tool” care, odata folosit, sa-mi simplifice drumul catre decizia de  cumparare a clientului?

A durat ceva pana am gasit raspunsul la intrebare.  Desi solutia e atat de simpla, la indemana oricui. Cu conditia ca ceea ce faci sa vina natural, nu fortat, ca atunci cand aplici niste sabloane rigide sau ai o atitudine desprinsa din manualul de vanzari.

Dar, hai sa facem impreuna o calatorie in timp, la prima mea experienta din vanzari, din care am invatat cateva lectii esentiale. Din pacate, le-am ignorat multa vreme dupa aceea, aplicand mai degraba teorii standard invatate pe la cursuri sau citite prin carti scrise de asa-zisi guru de vanzari.

Eram studenta in anul I de facultate si tocmai primisem un pachet de la ai mei. Eram fericita, speram sa gasesc niste mici surprize in pachet (gen dulciuri sau produse cosmetice). Deschid coletul si … gasesc total altceva fata de ce ma asteptam: in pachet erau 2 kg de castane comestibile (renumite in zona mea natala, cea a orasului Baia Mare) si niste sosete. Cum adica, nicio surpriza? Ce naiba fac eu cu 2 kg de castane, in conditiile in care, stand in camin la vremea aceea, nu aveam posibilitatea de a le prepara? Pentru cine nu stie, ele se fierb in 2-3 litri de apa sau se coc in cuptor. Iar singurul loc din camin unde se putea pregati cel mult un ceai sau o cafea era “oficiul” de la fiecare etaj al caminului, destul de aglomerat si cam incomod. A, si inca un aspect important: la oficiu nu aveam voie cu resouri din cate imi amintesc, ci numai cu fierbatoare 🙂

Atunci mi-a venit o idee: ce-ar fi sa pastrez cateva castane pentru mine (100-200 g), iar pe celelalte sa incerc sa le dau/vand colegelor din camin? Intentia nu era nici pe departe de a face rost de bani (ma descurcam foarte bine cu banii primiti lunar de acasa), ci de a scapa de cantitatea in exces de castane, altfel riscau sa se strice pana ajungeam sa le prepar pe toate.

Zis si facut. Aveam, insa, 2 probleme: nu stiam cat costa kilogramul de castane si nu aveam cantar. Le-am rezolvat simplu. Am dat fuga pana la gara (unde erau telefoane publice, ca la vremea aceea nu existau telefoane mobile) si am aflat de la ai mei pretul castanelor: 50 lei. Apoi, stiam greutatea totala a pachetului de pe ambalaj, o trecusera cei de la Posta. Aritmetica a suplinit lipsa cantarului  … am impartit castanele in gramajoare egale ca numar de castane si asa aflam cantitatea fiecarei gramajoare.

Am inceput sa-mi vizitez colegele din camin si … iata cum a aparut primul obstacol din procesul de vanzare, la care nici macar nu ma asteptam. Toate colegele mi-au pus aceleasi 2 intrebari: “Ce sunt astea?” si “Cum se prepara?”

*

Revenind pentru un moment in actualitate, imaginati-va ca trebuie sa vindeti acum un produs necunoscut in piata, aparent fara a acoperi o nevoie si, mai mult, care nu pare a aduce vreun beneficiu in viata potentialului client. Ei, cum va simtiti? Nu-i asa ca va incearca un sentiment de disconfort?

*

Eu nu simteam niciun sentiment de disconfort. De ce? Pentru ca nu aveam nicio presiune (daca vindeam castanele, bine, daca nu, eram nevoita sa le mananc eu pe toate). Nu aveam target de vandut castane, sedinte de vanzari, scenarii de vanzare a castanelor (ce trebuie sa spun clientului, de cate ori sa-l abordez in cazul in care refuza cumpararea la prima intalnire etc.).

Ce am facut? Pur si simplu mi-am ascultat instinctul. Mi-am dat seama ca, intr-adevar, in anumite zone din tara, castanele comestibile erau necunoscute. Nu se gaseau pe piata interna nici crude, nici pregatite sub forma de piure de castane, deoarece acesta era un produs destinat aproape exclusiv exportului. Am ascultat atenta ce intrebari mi s-au pus si am inceput sa explic, punandu-ma atunci, pentru prima oara, in pielea cumparatorului.

Empatia, ascultarea activa, identificarea nevoilor clientului, prezentarea beneficiilor produsului – erau notiuni total necunoscute mie si, cu toate astea, le foloseam instinctiv. Pentru ca imi pasa mai mult de “clienti” (fostele mele colege de facultate) decat de faptul ca trebuia sa vand un produs. Ba mai mult, le-am impartasit si motivul pentru care vindeam castanele – nu le puteam consuma singura pe toate.

*

Cum credeti ca s-a finalizat prima mea aventura de vanzare? Am vandut toate castanele (dupa ce mi-am pastrat mie cele 100-200 g, nu mai retin exact cantitatea). Deci rata de succes a fost 100%, in conditiile in care nu ma ajuta nici produsul, nici piata, cat despre cerere … inexistenta!

Exista si o parte amuzanta in aceasta poveste: am obtinut o rentabilitate de 300% (pe familie), fara macar sa-mi fi propus asta (sper sa-mi acorde circumstante atenuante fostele colege de facultate care vor citi articolul). Nici eu nu am aflat decat ulterior, cand, vorbind cu ai mei si intrebandu-ma de castane, le-am spus ca le vandusem pe toate si incasasem vreo 200 lei in total.

“Caaaat?” a fost reactia lor.

“200 lei … dar ce vi se pare ciudat? Le-am vandut cu 50 lei/kg, exact cu cat mi-ati spus voi ca le-ati cumparat.”

“Pai noi le-am cumparat cu 50 lei pe toate” … 🙂

*

Din aceasta prima aventura din vanzari am invatat ca, daca vinzi ceva, orice (produse, servicii), chiar simpla relationare cu cei din jur, fa-o din suflet, oamenii vor aprecia asta. Vanzarea este o experienta atat pentru vanzator, cat si pentru comparator. Fa in asa fel incat aceasta experienta sa fie una memorabila pentru fiecare!

Voi va amintiti care au fost primele voastre experiente din vanzari si ce lectii ati invatat din ele?

 

Foto