Experiente care iti schimba viata

ID-10067808 (26.09.2015)

Am intalnit foarte multi oameni de-a lungul timpului, de la simpli necunoscuti pana la persoane publice. La fel pot spune despre experientele prin care am trecut, de la cele placute la cele dureroase. Ciudat, insa, din toate aceste experiente si persoane, cel mai mult m-au influentat cateva mai neobisnuite.

Am sa va povestesc despre una din aceste experiente, a caror misiune in modelarea mea continua sa ramana un mister. De ce acestea si nu altele, cu incarcatura emotionala incomparabil mai mare? De ce necunoscutii din  episoade similare acestuia, si nu personalitatile puternice pe care le-am intalnit in viata mea? Nu stiu.

De departe, cea mai marcanta experienta m-a maturizat intr-o luna mai mult decat nenumarate altele in zeci de ani. Eram studenta in ultimul an de facultate, in 1990. Auzisem de la cineva ca un profesor de la un liceu de meserii din Bucuresti cauta suplinitor pentru o luna, intrucat urma sa plece pe perioada respectiva si nu voia sa aiba probleme la serviciu.

Era o perioada in care formalitatile de suplinire nu erau deloc complicate, iar eu nu trebuia decat sa invat programa de studiu, ca sa stiu ce trebuie sa predau elevilor. Materia era destul de anosta, cel putin dupa gustul meu: “Economia cooperatiei”. Invatasem la facultate materia respectiva, nu era printre preferatele mele, iar programa de predare era si mai plicticoasa si cu un limbaj eminamente de lemn.

Mai aveam un “handicap” major: la 22 de ani aratam ca pe la 18-19, adica de varsta apropiata celor carora urma sa le predau. Si inca ceva: liceul de meserii unde urma sa-mi petrec o luna ca profesor suplinitor avea clase de zidari (cu 100% baieti), tamplari (50% baieti / 50% fete) si lenjerese (100% fete). Va imaginati ca eram absolut terifiata. Niciunul din interviurile la care am participat vreodata nu mi-a provocat asa emotii ca perspectiva profesoratului.

Nu-mi amintesc de prima zi. Cred ca a fost destul de traumatizanta emotional. Stiu doar ca mi-am pus cea mai lunga fusta pe care o aveam in garderoba, cea mai “babeasca” bluza, ca sa par mai matura decat eram. Cum as fi putut sa le dezvalui elevilor mei ca, dupa orele cu ei, urma sa fug in graba spre ASE, unde aveam, la randul meu cursuri, de data asta ca studenta?

Foarte repede am priceput urmatoarele:

  • Ca nu trebuie sa le impun sa invete ceva daca eu personal nu sunt in stare sa le explic ceea ce am pretentia sa inteleaga si, eventual, sa retina;
  • Ca, indiferent de nivelul lor intelectual sau social, copiii astia simt si gandesc, iar eu nu am voie sa-i judec;
  • Ca eu am obligatia sa fac tot ce-mi sta in putinta ca ei sa inteleaga materia pentru care eram acolo, in fata lor, timp de 50 de minute;
  • Ca reactiile si asteptarile lor sunt identice cu ale mele fata de profesorii mei de la facultate.

In momentul cand am realizat ca dragii de ei functionau identic cu mine, mi-am schimbat complet strategia de predare. Stiam ca sunt pe calea cea buna.

In primul rand, am renuntat rapid sa mai predau mot-a-mot dupa programa de predare. Adica sa le dictez elevilor notitele mele din programa (asa cum ma sfatuise profesorul titular).

Am inceput sa le vorbesc liber si sa-i tratez ca pe niste adulti. Sa le cer parerea. Despre legea cererii si ofertei, asa cum se vede in piata agroalimentara (desi subiectul nu era nici pe departe pomenit in programa). Sau despre bugetul familiei: cat plateste tata pe intretinere, sau mama pe imbracaminte si mancare, cati bani de buzunar primesc ei. Ce se intampla daca se strica frigiderul, de unde luam bani sa-l reparam sau sa-l schimbam?

Am inceput sa desenez pe tabla, sa-i pun si pe ei sa deseneze, sa vina cu idei, sa “rup” ritmul predarii la fiecare 15 minute, cand ii simteam ca au obosit. Atunci ma intrerupeam brusc din ceea ce spuneam si ii anuntam ca “urmeaza o intrebare la care, cine raspunde primul corect, ia 10 in catalog”.  Intrebarile erau destul de grele, potrivite mai degraba unui student decat unui elev, dar erau logice si ii stimulau sa gandeasca.

Am dat cateva note de 10, pe merit. Am vazut atata bucurie in ochii lor, de parca nu-i mai apreciase niciun profesor vreodata.

Mai mult, de unde ma temeam ca baietii din clasele de zidarie ma vor face zob, “golanasii” (scuzati-mi expresia, dar asa gandeam initial ca se vor comporta) s-au purtat foarte respectuos si civilizat. Stiti de ce? Pentru ca am eliminat orice prejudecati sociale si am construit relatia profesor-elev aratandu-le ca merita sa fie respectati ca oameni.

Vreti sa stiti cum s-a finalizat scurta mea experienta de profesor? Neasteptat de placut:  au insistat sa le raman profesor definitiv. Pentru mine era dovada ca faceam exact ceea ce voiam eu insami sa vad la profesorii mei. Cea mai mare multumire era ca elevii mei invatasera o multime de lucruri utile, pe care sunt sigura ca le-au folosit ulterior in viata.

La ultimele mele ore predate la acel liceu, copiii mi-au adus portocale si alune, pe care le-am impartit cu ei. Era o perioada dificila, romanii fusesera privati ani de zile de accesul la delicatese precum portocalele sau alunele, iar pentru ei era un efort financiar sa-si cheltuie banii astfel. Dar era modul lor de a-si exprima recunostinta. Iar eu le sunt, chiar si acum, recunoscatoare, la randul meu, pentru valoroasa lectie de viata pe care mi-au dat-o.

Foto

Ce se intampla atunci cand ne ignoram calitatile native?

ID-100155083 (12.08.2015)

Imi place sa interactionez cu oamenii. La birou, in magazine, in cafenele, la evenimente publice, in vacante, acasa la ei, acasa la mine, la volan, in metrou, la piata, in fine, cam oriunde. Imi place sa-i studiez si sunt convinsa ca si reciproca este adevarata. Pentru ca este in firea omului sa fie curios.

Pai si ce aflu eu de la persoanele de langa mine, mai ales daca nu stau de vorba macar 1-2 ore cu ele? Surprinzator, dar foarte multe. Pentru ca e nevoie de numai 30 de secunde ca sa “citim” persoana din fata noastra. Mai mult, aceasta nici nu trebuie neaparat sa ne vorbeasca, deoarece cca 70-85% din ceea ce ne transmite reprezinta comunicare non-verbala (gesturi, expresia fetei, tinuta).

Am facut aceasta introducere pentru cea mai valoroasa, dar ignorata, calitate nativa pe care o avem: intuitia.

De mici invatam cum trebuie sa ne imbracam, sa ne purtam, sa salutam, sa mancam, sa vorbim. Adica ce masca sa purtam, ca sa “nu ne facem de ras in societate” sau “sa avem succes in viata”. Concluzia: incercam sa parem ceea ce nu suntem in realitate, transmitem mesaje derutante interlocutorilor, iar daca acestia nu folosesc intuitia pe post de “cititor de personalitate”, cu siguranta vor avea asteptari nerealiste de la noi. Desigur, dezamagiri si tot tacamul.

De-a lungul timpului, mi-am ignorat intuitia in legatura cu cateva persoane fata de care am avut, inca din primul moment, o lipsa totala de chimie. Ca sa constat ulterior ca as fi putut evita usor niste interactiuni nefericite atat pe plan personal, cat si profesional. Guess what? Acum stiu exact la ce tip de reactii sa ma astept din partea interlocutorului, inca din primul minut. Cu precizie 95%. 🙂

*

Ma intrebam recent de ce se complac oamenii in a fi nefericiti. Daca e cald afara (cum e, dealtfel, in perioada asta in Bucuresti, de fapt in toata tara), sunt nemultumiti ca e prea cald. Peste 4 luni vor veni, mai mult ca sigur, geruri, ninsori si … iata alt motiv de tristete. Apoi job-ul, rata la credit, soacra, lipsa de chef, lipsa de motivatie … AHA, lipsa de motivatie?

Pai cine vreti, fratilor, sa va motiveze, sa va faca fericiti? Nu stiti? Ia luati o oglinda si priviti cu atentie! Ah, stiu ce veti spune: “e greu, viata e dificila, degeaba ma uit in oglinda, ca nu ma pot gandi la altceva decat la grijile zilnice, la faptul ca nu-mi place jobul, nu am destui bani, nu am timp de mine, nu am ….” OK, STOP!

Va dau doar un exemplu, la care ma gandesc atunci cand am si eu cate o zi mai proasta (din fericire, destul de rar). Functioneaza excelent!

Ati vazut vreodata ce se intampla cand intr-un spatiu public (parc, magazin, restaurant) apare un bebelus in carucior sau in bratele parintelui si incepe sa va zambeasca? Nu-i asa ca-i zambiti si voi inapoi? Iar zambetul vostru e sincer. Bebelusul se bucura si zambeste in continuare, poate chiar rade. Si, din nou, zambiti si voi. Si tot asa. La un moment dat, va uitati in jur – toata lumea zambeste. Nu e ciudat? Pana acum 10 minute, toti oamenii astia erau cel putin ingandurati, abatuti sau apatici. Pana sa apara bebelusul.

Ce miracol a facut bebelusul? Niciunul. Pur si simplu a fost natural. S-a bucurat sincer vazandu-va. Acum, ia ganditi-va: daca nu ati crescut intr-o pestera sau suferiti de agorafobie, ce anume v-ar impiedica sa va bucurati de compania celor din jur, sa le suradeti intr-un mod prietenos? Incercati sa faceti acest exercitiu macar 5 minute pe zi. Veti petrece 5 minute minunate, mai ales dupa ce veti vedea rezultatul in ochii celorlalti.

*

Ei bine, in topul meu de calitati native pe care le ignoram, uneori pana la anihilarea completa, se mai afla increderea in sine. Care e supusa la multiple zdruncinaturi inca din copilarie, de la parinti si profesori, apoi la sefi si alte persoane care impun reguli sociale nepotrivite sau sunt, ei insisi, in suferinta sub acest aspect si incearca sa mascheze asta.

Am intalnit persoane foarte competente profesional, care-si pierdusera increderea in fortele proprii pentru ca seful (de acelasi sex) era invidios pe ele. In asemenea situatii nu ai decat o solutie: schimba factorul perturbator, dar nu lasa, sub nicio forma, pe nimeni sa-ti clinteasca increderea in tine!

Iata ce inseamna incredere in sine, intr-o scurta povestioara cu Winston Churchill, unul din modelele mele de curaj, actiune, energie, intelepciune, inspiratie si umor (preluare din cartea “Vorbele de duh ale lui Winston Churchill”, auror James C. Humes):

“Cand Churchill a candidat prima data, in 1900, a facut o vreme demersuri din usa in usa, si lucrurile mergeau destul de bine, isi zicea el, pana a ajuns la casa unui individ cu mutra ursuza. Dupa ce Churchill s-a prezentat, omul a zis:

– Sa te votez? Pai mai degraba l-as vota pe dracu’!

– Prea bine, a raspuns Churchill. Dar in cazul in care prietenul de care ziceti nu candideaza, pot conta pe sprijinul dumneavoastra?”

Concluzia: Totusi, ce se intampla atunci cand ne urmam calitatile native? Suntem cel putin multumiti cu noi insine, iar viata incepe sa semene cu cea pe care ne-o dorim. 🙂

Foto

Stimate client, chiar nu va puteti decide ACUM sa cumparati serviciul pentru care tocmai v-am sunat?

ID-100224547 (04.08.2015)

Azi am primit un apel telefonic de la un consultant call-center Vodafone, care a reusit mareata “performanta” de a ma convinge sa NU cumpar serviciile oferite, chiar daca erau, probabil, mai bune decat cele de care beneficiez in prezent chiar de la aceasta companie, a carei clienta sunt de vreo 15 ani.

Cu siguranta sunteti curiosi sa aflati ce “tehnici” secrete, deprinse dupa o temeinica pregatire si o valoroasa experienta, a folosit domnisoara de la capatul firului. Vi le impartasesc, pentru ca asemenea exemple nu trebuie omise din cursurile de Customer Services sau din discutiile cu echipele de vanzari. Asta daca va preocupa sa aveti clienti multumiti.

Deci, domnisoara ma suna si intra direct in subiect:

“Buna ziua, sunteti dna. Stan Florina?”

“Da”

“Va sun in legatura cu abonamentul dvs. 07xx.xxx.xxx. Cat de mult folositi acest abonament?”

***

… Oops! La intrebarea asta chiar nu ma asteptam. In primul rand, deoarece atunci cand a sunat telefonul, faceam altceva. In al 2-lea rand, pentru ca acel abonament este unul folosit destul de rar, eu utilizand in mod curent alt numar de telefon (contact), pentru care am, de asemenea, abonament la Vodafone. Si, in al 3-lea rand, pentru ca abonamentul #2 la care se referea domnisoara este ultima mea preocupare dintr-o lista de vreo 100 de preocupari. Dar, nicio problema, domnisoara a continuat imediat, “salvand” tacerea mea.

***

“Doamna Stan, deoarece sunteti clientul nostru de foarte multi ani, dorim sa va oferim o imbunatatire a abonamentului #2, de la X minute nationale, Y trafic internet … (n.r. restul, oricum, nu-mi amintesc) … la A minute nationale si chiar internationale, B trafic internet … (n.r. din nou, n-am retinut nimic; de fapt, aproape nimic – parca totusi “A” era de vreo 7 ori mai mare decat “X”). Ce parere aveti?”

“Da, dar eu nu prea folosesc acel abonament.” (prima mea obiectie)

“Dar este o imbunatatire extraordinara, va dati seama, o sa aveti A minute nationale … (si reia toata polologhia din care, nici de data asta nu am retinut nimic)”.

“Ce inseamna acest abonament ca pret?” (a doua mea obiectie; nu ma interesa pretul, de fapt, nu ma interesa deloc noul serviciu oferit)

“Nesemnificativ, ar fi o crestere de la 40 lei cat platiti acum pe acest abonament, la 44 lei. Iar avantajele sunt enorme.”

“Da, dar eu stiu ca pretul abonamentului este exprimat in EUR. Diferenta asta mica este acum, dar in timp se poate modifica, in functie de cum evolueaza cursul de schimb. Care ar fi valoarea in EUR a noului abonament fata de cel vechi?” (a treia obiectie)

“Doamna Stan, dar cursul EUR s-a modificat foarte putin in ultimii X ani! Dvs. platiti acum 9 EUR, noul abonament ar fi de 10 EUR.”

“Mda, nu stiu ce sa zic, trebuie sa ma mai gandesc …” (a patra obiectie)

“Pai e vorba doar de cativa lei diferenta de pret, chiar nu va puteti hotari???”

***

Ei bine, intrebarea asta a pus capacul! Daca pana atunci as fi fost cumva dispusa sa-i acord circumstante atenuante (da, stiu ca are target de vanzari, stiu ca timpul alocat unui client este limitat, stiu ca poate ar vrea sa fie in vacanta acum), acesta a fost momentul in care Vodafone m-ar fi putut pierde ca si client, din cauza unui reprezentant cu prestatia lamentabila!

Si, n-o sa va vina sa credeti, dar lucrurile nu s-au terminat aici.

***

“In primul rand, nu iau hotarari pe loc in legatura cu ceea ce trebuie sa folosesc o perioada mai lunga de timp. Apoi, in toata aceasta discutie, as fi vrut sa-mi ascultati punctul de vedere. Din pacate, nu am avut ocazia, pentru ca ati vorbit non-stop, chiar m-ati interupt de fiecare data si, in conditiile astea, chiar ar fi de preferat sa incheiem convorbirea acum.”

“Cuuum? Dar nu v-am interupt deloc si v-am ascultat … “, iar torentul de cuvinte care se auzea in telefon ar fi continuat probabil inca niste minute bune, daca n-as fi inchis telefonul.

As vrea acum sa fac o scurta trecere in revista a ceea ce am simtit eu in calitate de client si va rog sa ma contraziceti daca (si unde) gresesc sau nedreptatesc pe cineva:

  • Nu am fost intrebata daca sunt disponibila pentru conversatia telefonica (poate eram intr-o intalnire, in concediu, la baie etc.).
  • Nu am fost intrebata daca sunt multumita de serviciile primite prin cele 2 abonamente pe care le am deja la compania de telefonie mobila (asta daca tot se apreciaza faptul ca sunt client fidel de atatia ani). Sau poate nu intereseaza pe nimeni.
  • Consultantul a insistat deranjant de mult sa finalizeze apelul telefonic in conditiile impuse de el. Daca ar fi respectat macar cele invatate la cursurile de vanzari, s-ar fi oprit la a 2-a mea obiectie, lasand o usa deschisa pentru reluarea ulterioara a discutiei.
  • Nici in momentul in care am semnalat consultantului faptul ca a gresit in felul in care m-a abordat, nu a avut decenta de a-si cere scuze si a incerca sa repare greseala, continuand abordarea aprozaristica.

As vrea ca mesajul meu sa fie perceput corect: nu intentionez sa renunt la serviciile Vodafone, pe ansamblu sunt multumita de ele, si nici nu sunt genul de client care vaneaza oferte mai bune, desi am primit cateva de-a lungul timpului.

Am mai scris un articol pe aceasta tema, Ma-scuzati-sunt-clientul-pot-sa-spun-si-eu-ceva? Poate n-ar strica sa ne punem mai des in pielea clientului, pentru a-i intelege dorintele si asteptarile. Cred ca am avea o surpriza placuta si la capitolul “Vanzari”.

Dragi furnizori de orice fel de servicii sau produse, nu va lasati angajatii nepregatiti sa distruga prin aroganta si nepasare ceea ce altii inaintea lor au construit cu greu: relatia cu clientii.

Foto

Prima experienta din vanzari, rata de succes 100%. Lectia castanelor

ID-10096887 (16.07.2015)

 

Ca om de vanzari, mi-am pus de multe ori intrebarea: exista oare un “tool” care, odata folosit, sa-mi simplifice drumul catre decizia de  cumparare a clientului?

A durat ceva pana am gasit raspunsul la intrebare.  Desi solutia e atat de simpla, la indemana oricui. Cu conditia ca ceea ce faci sa vina natural, nu fortat, ca atunci cand aplici niste sabloane rigide sau ai o atitudine desprinsa din manualul de vanzari.

Dar, hai sa facem impreuna o calatorie in timp, la prima mea experienta din vanzari, din care am invatat cateva lectii esentiale. Din pacate, le-am ignorat multa vreme dupa aceea, aplicand mai degraba teorii standard invatate pe la cursuri sau citite prin carti scrise de asa-zisi guru de vanzari.

Eram studenta in anul I de facultate si tocmai primisem un pachet de la ai mei. Eram fericita, speram sa gasesc niste mici surprize in pachet (gen dulciuri sau produse cosmetice). Deschid coletul si … gasesc total altceva fata de ce ma asteptam: in pachet erau 2 kg de castane comestibile (renumite in zona mea natala, cea a orasului Baia Mare) si niste sosete. Cum adica, nicio surpriza? Ce naiba fac eu cu 2 kg de castane, in conditiile in care, stand in camin la vremea aceea, nu aveam posibilitatea de a le prepara? Pentru cine nu stie, ele se fierb in 2-3 litri de apa sau se coc in cuptor. Iar singurul loc din camin unde se putea pregati cel mult un ceai sau o cafea era “oficiul” de la fiecare etaj al caminului, destul de aglomerat si cam incomod. A, si inca un aspect important: la oficiu nu aveam voie cu resouri din cate imi amintesc, ci numai cu fierbatoare 🙂

Atunci mi-a venit o idee: ce-ar fi sa pastrez cateva castane pentru mine (100-200 g), iar pe celelalte sa incerc sa le dau/vand colegelor din camin? Intentia nu era nici pe departe de a face rost de bani (ma descurcam foarte bine cu banii primiti lunar de acasa), ci de a scapa de cantitatea in exces de castane, altfel riscau sa se strice pana ajungeam sa le prepar pe toate.

Zis si facut. Aveam, insa, 2 probleme: nu stiam cat costa kilogramul de castane si nu aveam cantar. Le-am rezolvat simplu. Am dat fuga pana la gara (unde erau telefoane publice, ca la vremea aceea nu existau telefoane mobile) si am aflat de la ai mei pretul castanelor: 50 lei. Apoi, stiam greutatea totala a pachetului de pe ambalaj, o trecusera cei de la Posta. Aritmetica a suplinit lipsa cantarului  … am impartit castanele in gramajoare egale ca numar de castane si asa aflam cantitatea fiecarei gramajoare.

Am inceput sa-mi vizitez colegele din camin si … iata cum a aparut primul obstacol din procesul de vanzare, la care nici macar nu ma asteptam. Toate colegele mi-au pus aceleasi 2 intrebari: “Ce sunt astea?” si “Cum se prepara?”

*

Revenind pentru un moment in actualitate, imaginati-va ca trebuie sa vindeti acum un produs necunoscut in piata, aparent fara a acoperi o nevoie si, mai mult, care nu pare a aduce vreun beneficiu in viata potentialului client. Ei, cum va simtiti? Nu-i asa ca va incearca un sentiment de disconfort?

*

Eu nu simteam niciun sentiment de disconfort. De ce? Pentru ca nu aveam nicio presiune (daca vindeam castanele, bine, daca nu, eram nevoita sa le mananc eu pe toate). Nu aveam target de vandut castane, sedinte de vanzari, scenarii de vanzare a castanelor (ce trebuie sa spun clientului, de cate ori sa-l abordez in cazul in care refuza cumpararea la prima intalnire etc.).

Ce am facut? Pur si simplu mi-am ascultat instinctul. Mi-am dat seama ca, intr-adevar, in anumite zone din tara, castanele comestibile erau necunoscute. Nu se gaseau pe piata interna nici crude, nici pregatite sub forma de piure de castane, deoarece acesta era un produs destinat aproape exclusiv exportului. Am ascultat atenta ce intrebari mi s-au pus si am inceput sa explic, punandu-ma atunci, pentru prima oara, in pielea cumparatorului.

Empatia, ascultarea activa, identificarea nevoilor clientului, prezentarea beneficiilor produsului – erau notiuni total necunoscute mie si, cu toate astea, le foloseam instinctiv. Pentru ca imi pasa mai mult de “clienti” (fostele mele colege de facultate) decat de faptul ca trebuia sa vand un produs. Ba mai mult, le-am impartasit si motivul pentru care vindeam castanele – nu le puteam consuma singura pe toate.

*

Cum credeti ca s-a finalizat prima mea aventura de vanzare? Am vandut toate castanele (dupa ce mi-am pastrat mie cele 100-200 g, nu mai retin exact cantitatea). Deci rata de succes a fost 100%, in conditiile in care nu ma ajuta nici produsul, nici piata, cat despre cerere … inexistenta!

Exista si o parte amuzanta in aceasta poveste: am obtinut o rentabilitate de 300% (pe familie), fara macar sa-mi fi propus asta (sper sa-mi acorde circumstante atenuante fostele colege de facultate care vor citi articolul). Nici eu nu am aflat decat ulterior, cand, vorbind cu ai mei si intrebandu-ma de castane, le-am spus ca le vandusem pe toate si incasasem vreo 200 lei in total.

“Caaaat?” a fost reactia lor.

“200 lei … dar ce vi se pare ciudat? Le-am vandut cu 50 lei/kg, exact cu cat mi-ati spus voi ca le-ati cumparat.”

“Pai noi le-am cumparat cu 50 lei pe toate” … 🙂

*

Din aceasta prima aventura din vanzari am invatat ca, daca vinzi ceva, orice (produse, servicii), chiar simpla relationare cu cei din jur, fa-o din suflet, oamenii vor aprecia asta. Vanzarea este o experienta atat pentru vanzator, cat si pentru comparator. Fa in asa fel incat aceasta experienta sa fie una memorabila pentru fiecare!

Voi va amintiti care au fost primele voastre experiente din vanzari si ce lectii ati invatat din ele?

 

Foto

Mediul tau e asa cum ti-l doresti?

067 (05.06.2015 watermark)

Azi este Ziua Mondiala a Mediului. Nu stiu ce inseamna mediul inconjurator pentru voi, dar pentru mine inseamna enorm.

M-am nascut si am copilarit intr-un oras, Baia Mare. Un oras superb, cu oameni minunati, moroseni neaosi, molcomi dar foarte gospodari.

Neavand rude la tara, de mica mi-am acoperit nevoia de natura cu excursiile facute cu ai mei in fiecare duminica in care nu ploua (sambata era zi de lucru). Si pentru ca Dumnezeu i-a binecuvantat pe baimareni cu nenumarate locuri minunate in jurul orasului (dealuri, munti, lacuri, rauri, paduri), am profitat la maximum de fiecare “fir de iarba”.

Multa vreme am suferit ca nu aveam bunici la tara. Ceea ce altor copii le parea normal – vacanta la tara, la bunici – mie mi se parea ceva ireal. Nici excursiile saptamanale, nici taberele la munte sau la mare nu ma fascinau atat de mult ca o vacanta la tara.

In sfarsit, pe la 11-12 ani, parintii m-au trimis vreo 2 saptamani intr-un sat din Maramures, la femeia care ne aproviziona cu oua si produse lactate. Retraiesc si acum placerea umblatului cu picioarele goale prin livezi si poieni, a mulsului vacii, dormitului in gradina gazdei sub un pom fructifer, scaldatului intr-o balta si, evident, furatului de fructe din livezile satenilor, impreuna cu cativa copii din sat cu care ma imprietenisem.

Totusi, de cand ma stiu, ma fascineaza si imi dau o stare de bine mirosul ierbii proaspat cosite, al padurii de brazi, al casului de oaie sau vaca, chiar al balegii. 🙂

Poate e doar sindromul copilului nascut la oras. Eu cred ca e mai mult decat atat. E dragostea mea pentru natura, pentru mediul care mi-a facut onoarea de a ma primi sa traiesc in mijlocul lui.

Acum locuiesc in Bucuresti, un oras prafuit, aglomerat si foarte galagios. Cand ajung acasa, acestea dispar cu totul. Am mica mea oaza de natura (florile si plantele aromatice din ghivece, precum si gradinita din spatele casei) pe care le iubesc si care ma incanta cu frumusetea lor, cu mirosul imbietor si cu fluturii si pasarelele pe care mi le aduc alaturi.

Cum as putea sa nu iubesc mediul inconjurator si sa nu-i fiu recunoscatoare, cand imi ofera atatea bucurii?

Ce imi arati tu … si ce vad eu

ID-10054960 (Girl Looking in the Mirror, Stuart Miles, freedigitalphotos.net)

 

Citeam de curand despre un experiment la care au participat 2 persoane, asezate una in fata celeilalte. Uneia din persoane i s-a cerut sa scrie pe o bucata de hartie ce vede la cealalta persoana.

Apoi i s-a cerut persoanei observate sa scrie ce credea ca scrisese cealalta persoana despre ea.

Raspunsul acesteia? O lista intreaga de defecte pe care persoana observata era convinsa ca cealalta persoana le enumerase despre ea. Evident, nu era raspunsul corect.

 ***

De ce incercam sa parem altfel decat in realitate? Pentru ca avem impresia ca “da” mai bine in peisaj. Ca e mai “cool” sa fim  admirati si invidiati decat ignorati sau, mai rau, compatimiti.

„Mobilul” fiind de-acum dezvaluit, va voi da cateva exemple din viata reala, cu „mijloacele” folosite frecvent atunci cand apare “oportunitatea”. Si, bineinteles, va voi arata rezultatul … vazut prin ochii mei. Un mic secret: “citesc” corect oamenii in proportie de 95%.

  • Cazul 1:
    • Ce-mi arati tu: esti o tanara cu par lung, frumoasa, gene false, unghii musai ultimul model, geanta cu agenda si mape de prezentare. Pozitie studiata, scoti telefonul mobil imediat ce ai ajuns in anticamera de la sediul clientului si incepi sa butonezi, aparent pe planner-ul zilei.
    • Ce vad eu: esti o tanara nesigura pe ea si pe produsul pe care-l prezinta, care-si cauta ancora intr-un gadget. Abia astepti sa scapi de prezentare si speri sa ajungi in timp util la un fresh cu fetele. Uf, ce zi tampita! Si mai avem si sedinta la ora 16!
  • Cazul 2:
    • Ce-mi arati tu: esti un domn in jur de 50 ani, intr-un loc public. Iti suna telefonul (soneria data aproape la maximum). Evident, nu raspunzi din prima, desi toata lumea te priveste deranjata. In sfarsit raspunzi, cu voce sonora: “Alo, da, ai luat oferta? Trebuie s-o mai studiez, sa vad daca mai negociem ceva …” Si, in timpul asta, capul tau se roteste de la stanga la dreapta si retur, de parca ai discuta cu cei din jur.
    • Ce vad eu: esti un om simplu, care probabil rar ai ocazia sa socializezi si sa te remarci in vreun fel. Esti frustrat de lipsa de consideratie din partea familiei si a societatii, in general. Crezi ca daca folosesti cuvinte “importante” vei impune respect. Gresit.
  • Cazul 3 (este chiar foarte “cald”, de azi, de la un oficiu postal, unde mai multe persoane stateau la coada pentru a depune declaratii catre fisc):
    • Ce-mi aratati voi: sunteti niste cetateni deranjati de diverse chestii: “Da’ nu e permis sa nu mai aveti formulare de confirmare de primire!”, “Da’ nici un xerox nu se poate face la dvs!”, “Nici pixuri nu mai aveti!” “Inadmisibil, domnule, ce fel de institutie sunteti?”
    • Ce vad eu: daca chiar sunteti asa de deranjati, de ce nu faceti depunerea online a declaratiilor? Lucru care v-ar scapa de toate neplacerile enumerate. Nu-i asa ca sunteti genul de oameni vesnic nemultumiti, care cauta mereu tapi ispasitori pentru toate problemele lor, in loc sa caute solutii?

Morala acestei povesti:

Daca mai simti vreodata nevoia sa incerci sa fii altcineva decat esti, inainte de toate ia o oglinda si priveste-te in ea.

Daca-ti place ce vezi, continua. Daca nu, incearca varianta cea mai simpla: sa fii tu insuti. S-ar putea sa ai o surpriza placuta.

 

Image courtesy of Stuart Miles at FreeDigitalPhotos.net

RUTINA – KILLING ME SOFTLY

ID-100326709 (Freedigitalphotos.net)

E greu sa silesti o maimuta batrana sa faca o strambatura noua”  spune un vechi proverb din Flandra. Poate ca nu e chiar simplu, dar cu siguranta “maimuta batrana” se va simti mai bine dupa experienta noii strambaturi. 🙂

Imi plac oamenii. Imi place sa vad zilnic chipuri noi, eroi cotidieni care au povesti diferite, mai simple sau mai dramatice, incerc sa aflu cum s-au schimbat pe parcursul vietii si, mai ales, de ce s-au schimbat.

Invariabil, o constanta apare in fiecare poveste. Un fel de obicei prost, de care multi nu sunt constienti, care apare subtil in viata cotidiana si se instaleaza confortabil, cu nerusinare. Si de care scapi greu. Rutina.

I-am spus “obicei prost” pentru ca am observant ca face ravagii in viata oamenilor. In casnicie, la locul de munca, acasa, in relatia cu copiii, in relatia cu prietenii si societatea, in general. Am observat asta la toti oamenii blazati sau care trec prin lungi perioade monotone. Mi s-a confirmat banuiala cand am aflat povestea fiecaruia.

Pentru mine, rutina e unul din principalii factori demotivanti. Imi amintesc si primul moment in care am anticipat efectele distructive ale rutinei, in prima mea zi de serviciu, dupa ce am stat 8 ore aproape nemiscata la un birou, studiind niste regulamente interne (cred): “Doamne, si trebuie sa fac asta inca 30 de ani de acum inainte?!?!”

Pai, cam da. Cam asa se intampla cand te lasi exclusiv in voia conventiilor sociale, a ceea ce “trebuie” facut, fara sa-ti asezonezi putin traiul zilnic.

Vestea buna e ca sunt si “maimute batrane” carora le reusesc strambaturile noi. Asa ca de ce nu ne-ar reusi si noua? Ati remarcat cum va simtiti dupa ce incercati sa faceti ceva nou? Orice.

Sau cand faceti un lucru obisnuit, dar intr-un mod diferit. E ca si cum ati scrie ceva cu mana stanga, in timp ce sunteti dreptaci. A propos, stiati ca asta chiar e un exercitiu recomandat de medici pentru pastrarea sanatatii creierului?

Ei bine, eu incerc sa fac ceva nou sau diferit in fiecare zi. Nu-mi reuseste de fiecare data, dar nu ma las. Pentru ca stiu ca “maimutele batrane” care fac strambaturi noi sunt fericite. 🙂

Sursa foto: khunaspix @ freedigitalphotos.net

MA SCUZATI, SUNT CLIENTUL, POT SA SPUN SI EU CEVA?

ID-10098640 (Imagine 1 Free Digital Photos) 10.05.2015

Dupa ce m-am lamurit cum e treaba cu clientul, din facultate (Facultatea de Comert, da, stiu, o sa comentati), din carti si, mai ales, din viata reala, am inceput sa-mi cultiv “pretentiile” in calitate de client. Si, desigur, sa incerc sa-mi cizelez prestatia ca om de vanzare.

Nu va imaginati ca am fost vreodata genul de persoana care cere 20 articole la proba, pentru ca in final sa plece nemultumita din magazine. Nici pe departe. Nu am cerut si nu cer decat putina bunavointa, putina stradanie de a ma face sa cred ca, celor carora le sunt sau le-as putea fi client, CHIAR LE PASA DE MINE! Macar pentru moment.

De cate ori v-ati gandit, inainte de a suna un client, de a-l vizita sau a-l aborda la diverse intalniri, ce naiba isi doreste omul de la capatul firului sau cel din fata voastra? Si de cate ori l-ati intrebat asta? Inainte de a-l bombarda cu o prezentare a unui produs/serviciu exceptional, nou si care-i va schimba in bine viata. Si pe care, evident, vreti sa i-l vindeti. 🙂

Am facut si eu greseala asta, nu de multe ori, ci de foarte multe ori. Evident, la inceputul carierei, cand eram atat de entuziasmata de ceea ce vindeam incat parca intram intr-un fel de vraja pe toata durata prezentarii. Nu mai conta nimeni si nimic decat ceea ce vindeam clientului. Pana am inceput sa-mi dau seama ca mie nu-mi place sa ma abordeze cineva in felul asta. Si am inceput sa vad si alte feluri de a “cuceri” un client.

Nu-mi amintesc exemple cu primele mele aventuri din vanzari (a trecut ceva timp de atunci), sigur au fost nastrusnice, dar vreau sa va impartasesc cateva experiente de care imi amintesc si in care clientul am fost chiar eu. Exemple mai concludente pentru tema articolului.

  1. Primesc in urma cu cateva luni un telefon de la Telekom (Romtelecom), a carui abonata sunt, la capatul celalalt al firului fiind o angajata zeloasa care imi oferea un pachet extraordinar de business (eu fiind, totodata, inregistrata ca PFA). Fara sa ma lase sa zic ceva, incepe sa turuie cate avantaje si beneficii extraordinare are pachetul oferit. Dupa niste minute bune, in care probabil obosise, in sfarsit am si eu ocazia sa zic ceva.

“Pai eu sunt deja abonata dvs de foarte multi ani! Sunt chiar o abonata fidela, desi acum folosesc mai mult telefonul mobil.”

“Da, stim, si va multumim. Dar aveti abonamentul pe persoana fizica, iar noi va oferim acum un nou abonament pe persoana juridica”. (adica inca 1 abonament!)

“Nu vad ce sens ar avea sa mai fac un abonament, intrucat cel pe care il am deja e chiar mai mult decat am nevoie.”

“Dar ganditi-va ce avantaje ati avea folosind noul abonament pe business … (aici a reluat insiruirea avantajelor, iarasi pentru cateva minute bune, in care eu ma gandeam la altceva) …”

“Doamna, dumneavoastra ati ascultat ce v-am spus???” i-am spus in final, pierzandu-mi rabdarea.

Dupa ce si-a revenit din socul refuzului meu, doamna a baiguit cateva fraze de incheiere si … inutil sa spun ca a primit un BIG DISLIKE de la mine.

  1. La un restaurant cu oarecare pretentii de pe litoralul nostru (exemplul e de cativa ani, dar merita relatat, pentru ca genul de reactie “da’ care e problema?” am mai intalnit-o si ulterior): comandam, intre altele, o friptura cu cartofi piure, friptura vine, dar cu cartofi prajiti in loc de piure. Ma rog, trecem peste situatie. Mai comandam 3 inghetate, ni se aduc 2. In final, pe nota de plata figureaza 3 inghetate. Am sesizat chelneritei situatia, iar reactia ei a fost: “acum, lasati-o si dvs asa!”

Poftim??? Cum s-o las asa? Comandam ceva, ni se aduce altceva, ni se incarca nota de plata … nu mai spun cat a durat pana sa vina comanda. Si, cel mai important: REACTIA chelneritei la sesizarea mea.

Concluzia: nu am mai calcat niciodata pe la acel restaurant.

  1. Primesc recent 2 apeluri de la o companie de asigurari de viata. Ambele apeluri in aceeasi zi, de la aceeasi companie (!!!) Ambii consultanti au inceput sa-mi turuie un script prestabilit. Fac o paranteza: stiu pe dinafara textele de cate ori ma suna cineva in scop comercial, indiferent de ofertant si domeniu; stiu chiar si argumentele care urmeaza sa mi se invoce. 🙂

I-am lasat pe amandoi sa-si faca “numarul” si, in final, le-am spus: “Daca v-ar fi interesat cu adevarat persoana mea, ati fi constatat ca am mai fost clientul companiei dvs. M-a convins un om extraordinar, un consultant caruia chiar i-a pasat de mine si familia mea, cu care mai tin si acum legatura. Am renuntat la asigurare dupa plecarea acelui om din companie.”

OK, acum o sa ma ziceti: “Bine, bine, dar carcotasa mai esti! Pe tine nu te multumeste nimic?”

Ba da, chiar ma simt tare bine cand reactia omului pentru care sunt un client sau client potential seamana cu cea din exemplul urmator (real, mi s-a intamplat intr-un magazin de imbracaminte din Italia, unde intrasem cu o amica, dar nu ne permiteam sa cumparam, preturile erau cam piperate).

Ma uitam la o rochie superba, cand vanzatoarea s-a apropiat discret de mine si mi-a spus: “E o rochie deosebita, din ultima colectie a casei de moda X, materialul are o calitate exceptionala. Incercati-o, cred ca va vine bine!

“Va multumesc, dar nu o cumpar, am intrat in magazinul dvs doar sa aruncam o privire”, am spus eu.

“Nu e nicio problema. Incercati-o, totusi. E pacat sa nu vedeti macar cum va vine.”

Si atat. De prisos sa va spun ce lectie pretioasa de vanzari am invatat de la acea femeie minunata.

 

Sursa foto: Stockimages at FreeDigitalPhotos.net

CEL MAI PRETIOS DAR

time-624686__180 (Pixabay)

Am ales sa scriu primul articol pe blog despre un cadou special … si cred ca nimic nu il prezinta mai bine decat povestea de mai jos, pe care am citit-o in urma cu cativa ani in cartea lui Marc Levy “Si daca e adevarat …”, iar de curand am recitit-o intr-una din cartile lui Jim Clemmer si m-a impresionat la fel de mult.

Imagineaza-ti ca exista o banca ce se ofera sa te crediteze in fiecare dimineata cu exact 86.400 $. Singura conditie pusa este ca tu sa cheltui acesti bani pana la ultimul cent. In caz contrar, la sfarsitul zilei, banca iti ia inapoi banii ramasi necheltuiti.

Nu poti pastra niciun cent de la o zi la alta, nu poti cheltui nimic in avans. Poate vei reusi sa cheltui in primele zile fiecare banut. Dar cu siguranta vor urma zile in care vei fi nevoit sa returnezi bancii multi bani.

Ce e de facut? Poti castiga o gramada de bani, dar daca nu cheltui toti banii primiti, acestia se vor risipi, se vor pierde.

Recunoasteti numele “bancii”? Ea se numeste TIMP.

In fiecare dimineata, esti creditat cu 86.400 secunde.

In fiecare seara, pierzi toate secundele pe care nu le-ai folosit in ziua respectiva. Nu exista timp ramas, nu poti trai viitorul in avans.

Ziua de ieri este istorie. Ziua de maine este mister. Ziua de astazi este un dar. Cel mai pretios dar!

Privind in urma, imi dau seama ca am returnat “bancii” cam multi bani. Pana la un moment dat … cand am devenit foarte “cheltuitoare” … si asta imi da asa o satisfactie!