Unde-s sarea și piperul din viața voastră?

mistake-2344150_1920

Din când în când am câte o ”ședință” de bilanț existențial cu mine însămi. Nu despre chestiile majore (familie, carieră, viață socială), că acolo rezultatele sunt clare, ci despre aspectele mărunțele. Despre sarea și piperul vieții cotidiene.

Primul lucru care-mi vine în minte este faptul că nu-mi amintesc de majoritatea lucrurilor plăcute pe care le fac zilnic. Mă refer la zilele obișnuite, nu la cele cu evenimente importante (gen ziua în care am intrat la facultate, ziua în care m-am căsătorit, ziua nașterii fiului meu, prima zi de muncă). Câteodată chiar intru în panică, știind că am o memorie foarte bună.

În schimb, îmi amintesc cu precizie momentul în care, copilă fiind, mi-am tăiat realmente gâtul într-o sârmă pentru uscarea rufelor, legată de 2 copaci din spatele blocului unde am copilărit.

Sau de ziua în care, acum 7 ani, din cauza valurilor, mi-am rupt un deget de la picior, probabil în singura piatră din mare de la Mamaia. Fac o paranteză: ca un criminal care se întoarce la locul faptei, și eu vizitez locul respectiv DE FIECARE DATĂ când fugim la mare.

Sau de ziua când, întorcându-ne din Brașov după o mini-vacanță în zonă, din cauza ninsorii puternice iscate brusc și neașteptat (era după Paște), mașina a derapat și a intrat în șanț. Nu pot uita nici acum cât de speriați am ieșit din mașină, încercând să găsim pe cineva să ne ajute să scoatem mașina. Uitasem și de fi-miu (având atunci vreo 4 anișori), care plângea în hohote pe bancheta din spate, legat cu centura de siguranță. Un arhitect din Brașov, care trecea cu mașina pe acolo, ne-a ajutat să ieșim. A oprit mai multe mașini, șoferii dând dovadă de o solidaritate extraordinară. Le port și acum recunoștință în gând.

Probabil, conform aceluiași algoritm, îmi voi reaminti după ceva vreme și de ”buba” făcută zilele trecute, când mi-am prins degetul în ușă. 🙂

***

Nu vreau să credeți că am o preferință ciudată pentru întâmplările negative, dar cred că un pic de ”durere” primită periodic ne face să apreciem mai bine ceea ce avem. O existență perfectă mi se pare de o plictiseală îngrozitoare.

La fel ca o vacanță gen ultra all inclusive, în care cazarea e perfectă, mâncarea din abundență și pe toate gusturile, entertainment-ul și, în general, serviciile clubului sunt din categoria ”the best” dar … peste ani, ne amintim tot de vacanțele mai bogate în isprăvi și aventuri.

***

În loc de concluzie: de pe la vârsta de 1 an, când toți copiii preferă mâncărurile dulci sau dulcegi, eu mâncam cu poftă (și strâmbându-mă, în același timp) lămîie. Cred că de atunci am înțeles că viața trebuie condimentată. Acum prefer sarea și piperul. Atât la propriu, cât și la figurat.

La voi cum e? ”milk & sugar” sau ”salt & pepper”? 🙂

Anunțuri

NIŞTE CHESTII PE CARE NU LE POT PRICEPE ORICÂT MĂ STRĂDUIESC

puzzle-432569_1920-postare-18-09-2016

Câteva întrebări rămase fără răspuns … logic. 🙂

Ordinea e pur aleatoare.

  1. De ce unii postează pe Facebook şi îşi dau „like” propriilor postări? Nu e de la sine înţeles că TOCMAI de-aia pun poza sau articolul respectiv, pentru că LE PLACE? Sau stau prost cu selfistimu’ şi li se pare că nu au destui apreciatori (vedeţi că şi limba română permite crearea de cuvinte 🙂 )?
  1. De ce îşi fac fetele selfie-uri în oglinda din budele restaurantelor şi hotelurilor? Am vazut şi eu câteva fix în timpul „shooting-ului”.
  1. De ce se fardează unele fete când merg la plajă? Oare chiar aşa urâte sunt când nu se machiază? Sunt curioasă dacă noaptea dorm tot machiate, să nu-şi strice imaginea în faţa sponsorului (pardon, prietenului). 🙂
  1. De ce continuăm să cumpărăm ca disperaţii mâncare şi băutură de sărbători sau atunci când mergem la un grătar? Hai, că băutura nu se strică, dar atât după sărbătorile de iarna, cât şi după Paşte, se aruncă jumătate din mâncarea cumpărată.
  1. Care e rostul răutăţii gratuite? Sunt curioasă cât timp sunt fericiţi „practicienii” din domeniu când dau la cap celor din jur sau când mănâncă rahat despre cei de care se simt ameninţaţi. Şi, mai ales, de ce se supără atunci când le aplici acelaşi tratament?
  1. De ce grasele insistă sa poarte colanţi cu vedere la părţile intime sau alte ţinute care le dezavantajează vizibil? Şi-apoi se supără că face lumea mişto de ele.
  1. De ce punem pe Facebook 100 de poze aproape identice şi care nu sunt reprezentative decât pentru 2-3 oameni din lista proprie de prieteni? Cum ar fi de la nunta la care suntem invitaţi (99% din prietenii de pe Facebook nu cunosc pe nimeni în afară de noi, iar noi NU apărem în toate pozele). Sau zeci de poze cu pădurea/muntele în/pe care ne plimbăm într-un week-end (dacă chiar facem poze faine, mai bine participăm cu ele la un concurs foto).
  1. De ce ÎNCĂ mai credem în poveşti cu zâne nutriţioniste sau motivaţionale care ne escrochează (pardon, ne învaţă), pe DOAR salariul nostru dintr-o 1 lună: cum să slăbim în 10 zile, cum să ne îmbogăţim într-o lună, cum să atragem prosperitatea în 2 săptămâni, cum să avem succes în viaţă, cum să vindem dublu în doar 1 săptămână, cum să ne echilibrăm viaţa în 15 paşi ş.a.
  1. Mai avem aşteptări de la sfintele moaşte ale oricărui sfânt sau mucenic sau făcător de minuni „dumnezeieşti”? Dacă da, atunci de ce mai avem bolnavi cu boli grave sau nefericire şi sărăcie în lume?
  1. De ce suntem atât de disperaţi să arătăm lumii ce „happy” suntem, in loc să ne străduim DOAR SĂ FIM fericiţi şi atât.
  1. De ce, întotdeauna, dar absolut ÎNTOTDEAUNA, vina pentru viaţa pe care o avem e a altora?

 

BONUS: De ce pătrunjelul din piaţă este legat cu aţă de 50 de ori, astfel încât, atunci când desfaci legatura, te alegi cu ditamai bobina de aţă înfăşurată în jurul degetelor? Nu e mai simplu pentru fiecare (şi vânzător şi cumpărător) să fie legate cu un elastic? Tot ce pot presupune este că vânzătorul se plictiseşte în piaţă sau stă prost cu nervii. Dar chiar TOŢI vânzătorii români au această problemă? Hmmm, o fi vreo chestie, sper … logică. 🙂

 

Foto

Experiente care iti schimba viata

ID-10067808 (26.09.2015)

Am intalnit foarte multi oameni de-a lungul timpului, de la simpli necunoscuti pana la persoane publice. La fel pot spune despre experientele prin care am trecut, de la cele placute la cele dureroase. Ciudat, insa, din toate aceste experiente si persoane, cel mai mult m-au influentat cateva mai neobisnuite.

Am sa va povestesc despre una din aceste experiente, a caror misiune in modelarea mea continua sa ramana un mister. De ce acestea si nu altele, cu incarcatura emotionala incomparabil mai mare? De ce necunoscutii din  episoade similare acestuia, si nu personalitatile puternice pe care le-am intalnit in viata mea? Nu stiu.

De departe, cea mai marcanta experienta m-a maturizat intr-o luna mai mult decat nenumarate altele in zeci de ani. Eram studenta in ultimul an de facultate, in 1990. Auzisem de la cineva ca un profesor de la un liceu de meserii din Bucuresti cauta suplinitor pentru o luna, intrucat urma sa plece pe perioada respectiva si nu voia sa aiba probleme la serviciu.

Era o perioada in care formalitatile de suplinire nu erau deloc complicate, iar eu nu trebuia decat sa invat programa de studiu, ca sa stiu ce trebuie sa predau elevilor. Materia era destul de anosta, cel putin dupa gustul meu: “Economia cooperatiei”. Invatasem la facultate materia respectiva, nu era printre preferatele mele, iar programa de predare era si mai plicticoasa si cu un limbaj eminamente de lemn.

Mai aveam un “handicap” major: la 22 de ani aratam ca pe la 18-19, adica de varsta apropiata celor carora urma sa le predau. Si inca ceva: liceul de meserii unde urma sa-mi petrec o luna ca profesor suplinitor avea clase de zidari (cu 100% baieti), tamplari (50% baieti / 50% fete) si lenjerese (100% fete). Va imaginati ca eram absolut terifiata. Niciunul din interviurile la care am participat vreodata nu mi-a provocat asa emotii ca perspectiva profesoratului.

Nu-mi amintesc de prima zi. Cred ca a fost destul de traumatizanta emotional. Stiu doar ca mi-am pus cea mai lunga fusta pe care o aveam in garderoba, cea mai “babeasca” bluza, ca sa par mai matura decat eram. Cum as fi putut sa le dezvalui elevilor mei ca, dupa orele cu ei, urma sa fug in graba spre ASE, unde aveam, la randul meu cursuri, de data asta ca studenta?

Foarte repede am priceput urmatoarele:

  • Ca nu trebuie sa le impun sa invete ceva daca eu personal nu sunt in stare sa le explic ceea ce am pretentia sa inteleaga si, eventual, sa retina;
  • Ca, indiferent de nivelul lor intelectual sau social, copiii astia simt si gandesc, iar eu nu am voie sa-i judec;
  • Ca eu am obligatia sa fac tot ce-mi sta in putinta ca ei sa inteleaga materia pentru care eram acolo, in fata lor, timp de 50 de minute;
  • Ca reactiile si asteptarile lor sunt identice cu ale mele fata de profesorii mei de la facultate.

In momentul cand am realizat ca dragii de ei functionau identic cu mine, mi-am schimbat complet strategia de predare. Stiam ca sunt pe calea cea buna.

In primul rand, am renuntat rapid sa mai predau mot-a-mot dupa programa de predare. Adica sa le dictez elevilor notitele mele din programa (asa cum ma sfatuise profesorul titular).

Am inceput sa le vorbesc liber si sa-i tratez ca pe niste adulti. Sa le cer parerea. Despre legea cererii si ofertei, asa cum se vede in piata agroalimentara (desi subiectul nu era nici pe departe pomenit in programa). Sau despre bugetul familiei: cat plateste tata pe intretinere, sau mama pe imbracaminte si mancare, cati bani de buzunar primesc ei. Ce se intampla daca se strica frigiderul, de unde luam bani sa-l reparam sau sa-l schimbam?

Am inceput sa desenez pe tabla, sa-i pun si pe ei sa deseneze, sa vina cu idei, sa “rup” ritmul predarii la fiecare 15 minute, cand ii simteam ca au obosit. Atunci ma intrerupeam brusc din ceea ce spuneam si ii anuntam ca “urmeaza o intrebare la care, cine raspunde primul corect, ia 10 in catalog”.  Intrebarile erau destul de grele, potrivite mai degraba unui student decat unui elev, dar erau logice si ii stimulau sa gandeasca.

Am dat cateva note de 10, pe merit. Am vazut atata bucurie in ochii lor, de parca nu-i mai apreciase niciun profesor vreodata.

Mai mult, de unde ma temeam ca baietii din clasele de zidarie ma vor face zob, “golanasii” (scuzati-mi expresia, dar asa gandeam initial ca se vor comporta) s-au purtat foarte respectuos si civilizat. Stiti de ce? Pentru ca am eliminat orice prejudecati sociale si am construit relatia profesor-elev aratandu-le ca merita sa fie respectati ca oameni.

Vreti sa stiti cum s-a finalizat scurta mea experienta de profesor? Neasteptat de placut:  au insistat sa le raman profesor definitiv. Pentru mine era dovada ca faceam exact ceea ce voiam eu insami sa vad la profesorii mei. Cea mai mare multumire era ca elevii mei invatasera o multime de lucruri utile, pe care sunt sigura ca le-au folosit ulterior in viata.

La ultimele mele ore predate la acel liceu, copiii mi-au adus portocale si alune, pe care le-am impartit cu ei. Era o perioada dificila, romanii fusesera privati ani de zile de accesul la delicatese precum portocalele sau alunele, iar pentru ei era un efort financiar sa-si cheltuie banii astfel. Dar era modul lor de a-si exprima recunostinta. Iar eu le sunt, chiar si acum, recunoscatoare, la randul meu, pentru valoroasa lectie de viata pe care mi-au dat-o.

Foto

Ce se intampla atunci cand ne ignoram calitatile native?

ID-100155083 (12.08.2015)

Imi place sa interactionez cu oamenii. La birou, in magazine, in cafenele, la evenimente publice, in vacante, acasa la ei, acasa la mine, la volan, in metrou, la piata, in fine, cam oriunde. Imi place sa-i studiez si sunt convinsa ca si reciproca este adevarata. Pentru ca este in firea omului sa fie curios.

Pai si ce aflu eu de la persoanele de langa mine, mai ales daca nu stau de vorba macar 1-2 ore cu ele? Surprinzator, dar foarte multe. Pentru ca e nevoie de numai 30 de secunde ca sa “citim” persoana din fata noastra. Mai mult, aceasta nici nu trebuie neaparat sa ne vorbeasca, deoarece cca 70-85% din ceea ce ne transmite reprezinta comunicare non-verbala (gesturi, expresia fetei, tinuta).

Am facut aceasta introducere pentru cea mai valoroasa, dar ignorata, calitate nativa pe care o avem: intuitia.

De mici invatam cum trebuie sa ne imbracam, sa ne purtam, sa salutam, sa mancam, sa vorbim. Adica ce masca sa purtam, ca sa “nu ne facem de ras in societate” sau “sa avem succes in viata”. Concluzia: incercam sa parem ceea ce nu suntem in realitate, transmitem mesaje derutante interlocutorilor, iar daca acestia nu folosesc intuitia pe post de “cititor de personalitate”, cu siguranta vor avea asteptari nerealiste de la noi. Desigur, dezamagiri si tot tacamul.

De-a lungul timpului, mi-am ignorat intuitia in legatura cu cateva persoane fata de care am avut, inca din primul moment, o lipsa totala de chimie. Ca sa constat ulterior ca as fi putut evita usor niste interactiuni nefericite atat pe plan personal, cat si profesional. Guess what? Acum stiu exact la ce tip de reactii sa ma astept din partea interlocutorului, inca din primul minut. Cu precizie 95%. 🙂

*

Ma intrebam recent de ce se complac oamenii in a fi nefericiti. Daca e cald afara (cum e, dealtfel, in perioada asta in Bucuresti, de fapt in toata tara), sunt nemultumiti ca e prea cald. Peste 4 luni vor veni, mai mult ca sigur, geruri, ninsori si … iata alt motiv de tristete. Apoi job-ul, rata la credit, soacra, lipsa de chef, lipsa de motivatie … AHA, lipsa de motivatie?

Pai cine vreti, fratilor, sa va motiveze, sa va faca fericiti? Nu stiti? Ia luati o oglinda si priviti cu atentie! Ah, stiu ce veti spune: “e greu, viata e dificila, degeaba ma uit in oglinda, ca nu ma pot gandi la altceva decat la grijile zilnice, la faptul ca nu-mi place jobul, nu am destui bani, nu am timp de mine, nu am ….” OK, STOP!

Va dau doar un exemplu, la care ma gandesc atunci cand am si eu cate o zi mai proasta (din fericire, destul de rar). Functioneaza excelent!

Ati vazut vreodata ce se intampla cand intr-un spatiu public (parc, magazin, restaurant) apare un bebelus in carucior sau in bratele parintelui si incepe sa va zambeasca? Nu-i asa ca-i zambiti si voi inapoi? Iar zambetul vostru e sincer. Bebelusul se bucura si zambeste in continuare, poate chiar rade. Si, din nou, zambiti si voi. Si tot asa. La un moment dat, va uitati in jur – toata lumea zambeste. Nu e ciudat? Pana acum 10 minute, toti oamenii astia erau cel putin ingandurati, abatuti sau apatici. Pana sa apara bebelusul.

Ce miracol a facut bebelusul? Niciunul. Pur si simplu a fost natural. S-a bucurat sincer vazandu-va. Acum, ia ganditi-va: daca nu ati crescut intr-o pestera sau suferiti de agorafobie, ce anume v-ar impiedica sa va bucurati de compania celor din jur, sa le suradeti intr-un mod prietenos? Incercati sa faceti acest exercitiu macar 5 minute pe zi. Veti petrece 5 minute minunate, mai ales dupa ce veti vedea rezultatul in ochii celorlalti.

*

Ei bine, in topul meu de calitati native pe care le ignoram, uneori pana la anihilarea completa, se mai afla increderea in sine. Care e supusa la multiple zdruncinaturi inca din copilarie, de la parinti si profesori, apoi la sefi si alte persoane care impun reguli sociale nepotrivite sau sunt, ei insisi, in suferinta sub acest aspect si incearca sa mascheze asta.

Am intalnit persoane foarte competente profesional, care-si pierdusera increderea in fortele proprii pentru ca seful (de acelasi sex) era invidios pe ele. In asemenea situatii nu ai decat o solutie: schimba factorul perturbator, dar nu lasa, sub nicio forma, pe nimeni sa-ti clinteasca increderea in tine!

Iata ce inseamna incredere in sine, intr-o scurta povestioara cu Winston Churchill, unul din modelele mele de curaj, actiune, energie, intelepciune, inspiratie si umor (preluare din cartea “Vorbele de duh ale lui Winston Churchill”, auror James C. Humes):

“Cand Churchill a candidat prima data, in 1900, a facut o vreme demersuri din usa in usa, si lucrurile mergeau destul de bine, isi zicea el, pana a ajuns la casa unui individ cu mutra ursuza. Dupa ce Churchill s-a prezentat, omul a zis:

– Sa te votez? Pai mai degraba l-as vota pe dracu’!

– Prea bine, a raspuns Churchill. Dar in cazul in care prietenul de care ziceti nu candideaza, pot conta pe sprijinul dumneavoastra?”

Concluzia: Totusi, ce se intampla atunci cand ne urmam calitatile native? Suntem cel putin multumiti cu noi insine, iar viata incepe sa semene cu cea pe care ne-o dorim. 🙂

Foto

Mediul tau e asa cum ti-l doresti?

067 (05.06.2015 watermark)

Azi este Ziua Mondiala a Mediului. Nu stiu ce inseamna mediul inconjurator pentru voi, dar pentru mine inseamna enorm.

M-am nascut si am copilarit intr-un oras, Baia Mare. Un oras superb, cu oameni minunati, moroseni neaosi, molcomi dar foarte gospodari.

Neavand rude la tara, de mica mi-am acoperit nevoia de natura cu excursiile facute cu ai mei in fiecare duminica in care nu ploua (sambata era zi de lucru). Si pentru ca Dumnezeu i-a binecuvantat pe baimareni cu nenumarate locuri minunate in jurul orasului (dealuri, munti, lacuri, rauri, paduri), am profitat la maximum de fiecare “fir de iarba”.

Multa vreme am suferit ca nu aveam bunici la tara. Ceea ce altor copii le parea normal – vacanta la tara, la bunici – mie mi se parea ceva ireal. Nici excursiile saptamanale, nici taberele la munte sau la mare nu ma fascinau atat de mult ca o vacanta la tara.

In sfarsit, pe la 11-12 ani, parintii m-au trimis vreo 2 saptamani intr-un sat din Maramures, la femeia care ne aproviziona cu oua si produse lactate. Retraiesc si acum placerea umblatului cu picioarele goale prin livezi si poieni, a mulsului vacii, dormitului in gradina gazdei sub un pom fructifer, scaldatului intr-o balta si, evident, furatului de fructe din livezile satenilor, impreuna cu cativa copii din sat cu care ma imprietenisem.

Totusi, de cand ma stiu, ma fascineaza si imi dau o stare de bine mirosul ierbii proaspat cosite, al padurii de brazi, al casului de oaie sau vaca, chiar al balegii. 🙂

Poate e doar sindromul copilului nascut la oras. Eu cred ca e mai mult decat atat. E dragostea mea pentru natura, pentru mediul care mi-a facut onoarea de a ma primi sa traiesc in mijlocul lui.

Acum locuiesc in Bucuresti, un oras prafuit, aglomerat si foarte galagios. Cand ajung acasa, acestea dispar cu totul. Am mica mea oaza de natura (florile si plantele aromatice din ghivece, precum si gradinita din spatele casei) pe care le iubesc si care ma incanta cu frumusetea lor, cu mirosul imbietor si cu fluturii si pasarelele pe care mi le aduc alaturi.

Cum as putea sa nu iubesc mediul inconjurator si sa nu-i fiu recunoscatoare, cand imi ofera atatea bucurii?

Ce imi arati tu … si ce vad eu

ID-10054960 (Girl Looking in the Mirror, Stuart Miles, freedigitalphotos.net)

 

Citeam de curand despre un experiment la care au participat 2 persoane, asezate una in fata celeilalte. Uneia din persoane i s-a cerut sa scrie pe o bucata de hartie ce vede la cealalta persoana.

Apoi i s-a cerut persoanei observate sa scrie ce credea ca scrisese cealalta persoana despre ea.

Raspunsul acesteia? O lista intreaga de defecte pe care persoana observata era convinsa ca cealalta persoana le enumerase despre ea. Evident, nu era raspunsul corect.

 ***

De ce incercam sa parem altfel decat in realitate? Pentru ca avem impresia ca “da” mai bine in peisaj. Ca e mai “cool” sa fim  admirati si invidiati decat ignorati sau, mai rau, compatimiti.

„Mobilul” fiind de-acum dezvaluit, va voi da cateva exemple din viata reala, cu „mijloacele” folosite frecvent atunci cand apare “oportunitatea”. Si, bineinteles, va voi arata rezultatul … vazut prin ochii mei. Un mic secret: “citesc” corect oamenii in proportie de 95%.

  • Cazul 1:
    • Ce-mi arati tu: esti o tanara cu par lung, frumoasa, gene false, unghii musai ultimul model, geanta cu agenda si mape de prezentare. Pozitie studiata, scoti telefonul mobil imediat ce ai ajuns in anticamera de la sediul clientului si incepi sa butonezi, aparent pe planner-ul zilei.
    • Ce vad eu: esti o tanara nesigura pe ea si pe produsul pe care-l prezinta, care-si cauta ancora intr-un gadget. Abia astepti sa scapi de prezentare si speri sa ajungi in timp util la un fresh cu fetele. Uf, ce zi tampita! Si mai avem si sedinta la ora 16!
  • Cazul 2:
    • Ce-mi arati tu: esti un domn in jur de 50 ani, intr-un loc public. Iti suna telefonul (soneria data aproape la maximum). Evident, nu raspunzi din prima, desi toata lumea te priveste deranjata. In sfarsit raspunzi, cu voce sonora: “Alo, da, ai luat oferta? Trebuie s-o mai studiez, sa vad daca mai negociem ceva …” Si, in timpul asta, capul tau se roteste de la stanga la dreapta si retur, de parca ai discuta cu cei din jur.
    • Ce vad eu: esti un om simplu, care probabil rar ai ocazia sa socializezi si sa te remarci in vreun fel. Esti frustrat de lipsa de consideratie din partea familiei si a societatii, in general. Crezi ca daca folosesti cuvinte “importante” vei impune respect. Gresit.
  • Cazul 3 (este chiar foarte “cald”, de azi, de la un oficiu postal, unde mai multe persoane stateau la coada pentru a depune declaratii catre fisc):
    • Ce-mi aratati voi: sunteti niste cetateni deranjati de diverse chestii: “Da’ nu e permis sa nu mai aveti formulare de confirmare de primire!”, “Da’ nici un xerox nu se poate face la dvs!”, “Nici pixuri nu mai aveti!” “Inadmisibil, domnule, ce fel de institutie sunteti?”
    • Ce vad eu: daca chiar sunteti asa de deranjati, de ce nu faceti depunerea online a declaratiilor? Lucru care v-ar scapa de toate neplacerile enumerate. Nu-i asa ca sunteti genul de oameni vesnic nemultumiti, care cauta mereu tapi ispasitori pentru toate problemele lor, in loc sa caute solutii?

Morala acestei povesti:

Daca mai simti vreodata nevoia sa incerci sa fii altcineva decat esti, inainte de toate ia o oglinda si priveste-te in ea.

Daca-ti place ce vezi, continua. Daca nu, incearca varianta cea mai simpla: sa fii tu insuti. S-ar putea sa ai o surpriza placuta.

 

Image courtesy of Stuart Miles at FreeDigitalPhotos.net

RUTINA – KILLING ME SOFTLY

ID-100326709 (Freedigitalphotos.net)

E greu sa silesti o maimuta batrana sa faca o strambatura noua”  spune un vechi proverb din Flandra. Poate ca nu e chiar simplu, dar cu siguranta “maimuta batrana” se va simti mai bine dupa experienta noii strambaturi. 🙂

Imi plac oamenii. Imi place sa vad zilnic chipuri noi, eroi cotidieni care au povesti diferite, mai simple sau mai dramatice, incerc sa aflu cum s-au schimbat pe parcursul vietii si, mai ales, de ce s-au schimbat.

Invariabil, o constanta apare in fiecare poveste. Un fel de obicei prost, de care multi nu sunt constienti, care apare subtil in viata cotidiana si se instaleaza confortabil, cu nerusinare. Si de care scapi greu. Rutina.

I-am spus “obicei prost” pentru ca am observant ca face ravagii in viata oamenilor. In casnicie, la locul de munca, acasa, in relatia cu copiii, in relatia cu prietenii si societatea, in general. Am observat asta la toti oamenii blazati sau care trec prin lungi perioade monotone. Mi s-a confirmat banuiala cand am aflat povestea fiecaruia.

Pentru mine, rutina e unul din principalii factori demotivanti. Imi amintesc si primul moment in care am anticipat efectele distructive ale rutinei, in prima mea zi de serviciu, dupa ce am stat 8 ore aproape nemiscata la un birou, studiind niste regulamente interne (cred): “Doamne, si trebuie sa fac asta inca 30 de ani de acum inainte?!?!”

Pai, cam da. Cam asa se intampla cand te lasi exclusiv in voia conventiilor sociale, a ceea ce “trebuie” facut, fara sa-ti asezonezi putin traiul zilnic.

Vestea buna e ca sunt si “maimute batrane” carora le reusesc strambaturile noi. Asa ca de ce nu ne-ar reusi si noua? Ati remarcat cum va simtiti dupa ce incercati sa faceti ceva nou? Orice.

Sau cand faceti un lucru obisnuit, dar intr-un mod diferit. E ca si cum ati scrie ceva cu mana stanga, in timp ce sunteti dreptaci. A propos, stiati ca asta chiar e un exercitiu recomandat de medici pentru pastrarea sanatatii creierului?

Ei bine, eu incerc sa fac ceva nou sau diferit in fiecare zi. Nu-mi reuseste de fiecare data, dar nu ma las. Pentru ca stiu ca “maimutele batrane” care fac strambaturi noi sunt fericite. 🙂

Sursa foto: khunaspix @ freedigitalphotos.net