Unde-s sarea și piperul din viața voastră?

mistake-2344150_1920

Din când în când am câte o ”ședință” de bilanț existențial cu mine însămi. Nu despre chestiile majore (familie, carieră, viață socială), că acolo rezultatele sunt clare, ci despre aspectele mărunțele. Despre sarea și piperul vieții cotidiene.

Primul lucru care-mi vine în minte este faptul că nu-mi amintesc de majoritatea lucrurilor plăcute pe care le fac zilnic. Mă refer la zilele obișnuite, nu la cele cu evenimente importante (gen ziua în care am intrat la facultate, ziua în care m-am căsătorit, ziua nașterii fiului meu, prima zi de muncă). Câteodată chiar intru în panică, știind că am o memorie foarte bună.

În schimb, îmi amintesc cu precizie momentul în care, copilă fiind, mi-am tăiat realmente gâtul într-o sârmă pentru uscarea rufelor, legată de 2 copaci din spatele blocului unde am copilărit.

Sau de ziua în care, acum 7 ani, din cauza valurilor, mi-am rupt un deget de la picior, probabil în singura piatră din mare de la Mamaia. Fac o paranteză: ca un criminal care se întoarce la locul faptei, și eu vizitez locul respectiv DE FIECARE DATĂ când fugim la mare.

Sau de ziua când, întorcându-ne din Brașov după o mini-vacanță în zonă, din cauza ninsorii puternice iscate brusc și neașteptat (era după Paște), mașina a derapat și a intrat în șanț. Nu pot uita nici acum cât de speriați am ieșit din mașină, încercând să găsim pe cineva să ne ajute să scoatem mașina. Uitasem și de fi-miu (având atunci vreo 4 anișori), care plângea în hohote pe bancheta din spate, legat cu centura de siguranță. Un arhitect din Brașov, care trecea cu mașina pe acolo, ne-a ajutat să ieșim. A oprit mai multe mașini, șoferii dând dovadă de o solidaritate extraordinară. Le port și acum recunoștință în gând.

Probabil, conform aceluiași algoritm, îmi voi reaminti după ceva vreme și de ”buba” făcută zilele trecute, când mi-am prins degetul în ușă. 🙂

***

Nu vreau să credeți că am o preferință ciudată pentru întâmplările negative, dar cred că un pic de ”durere” primită periodic ne face să apreciem mai bine ceea ce avem. O existență perfectă mi se pare de o plictiseală îngrozitoare.

La fel ca o vacanță gen ultra all inclusive, în care cazarea e perfectă, mâncarea din abundență și pe toate gusturile, entertainment-ul și, în general, serviciile clubului sunt din categoria ”the best” dar … peste ani, ne amintim tot de vacanțele mai bogate în isprăvi și aventuri.

***

În loc de concluzie: de pe la vârsta de 1 an, când toți copiii preferă mâncărurile dulci sau dulcegi, eu mâncam cu poftă (și strâmbându-mă, în același timp) lămîie. Cred că de atunci am înțeles că viața trebuie condimentată. Acum prefer sarea și piperul. Atât la propriu, cât și la figurat.

La voi cum e? ”milk & sugar” sau ”salt & pepper”? 🙂

Anunțuri

Eu şi Cutremurul

me-earthquake-04-03-2017

Daaa, trebuie să recunosc că, deşi am ceva experienţă în relaţia cu cutremurele, nu mai vorbesc de câtă literatură am citit pe tema asta (am chiar şi un “Manual de supravieţuire” acasă), tot îmi stă inima în loc şi mi se zburleşte părul de panică de câte ori mai apare câte unul.

***

Iată istoria trăirilor mele cutremurate marcante:

4 martie 1977, Baia Mare – vârstă aprox. 9 ani, acasă, seară, mâncam mămăliguţă cu lapte. Lingura a început să zăngăne în farfurie. Fără vreun zgâlţâit memorabil. De la TV am aflat ce nenorocire se întâmplase.

Iarnă 1986-1987, Bucureşti – studentă în anul I, seară, taclale cu prietenele, ultimul etaj (4) cămin Occidentului, clădire cu risc seismic (fost spital din timpul războiului, demolat acum câţiva ani, reconstruit cămin studenţesc modern). Zgâlţâitură puternică. Decizie luată? Am zbughit-o pe scări în jos, în timp ce eram conştientă că e o prostie ce fac (mă documentasem deja că scările sunt primele care se dărâmă în caz de cutremur).

Mai 1990, Bucureşti – studentă, pre-sesiune, dormeam. Da, ştiu, era pe la prânz, asta e, atunci încă îmi mai permiteam beauty-naps. 🙂 Garsonieră Piaţa Galaţi, clădire cu risc seismic major, avea nişte grinzi exterioare la cca 2 metri distanţă de peretele blocului. Trezită brutal. Biblioteca de lângă pat se înclinase îngrijorător spre pat, nişte vaze au căzut, făcându-se ţăndări. La fel, grinzile exterioare (din beton), le vedeam pe fereastră. Mi-am dat seama imediat că e „groasă” treaba şi m-am gândit ce naiba să fac: să-mi iau şosete (eram în pijama), musai un pulover (dacă pică blocul şi nu mă găsesc salvatorii, o să-mi fie frig peste noapte). De telefoane mobile nici nu auzise cineva la vremea aia. Singurul lucru cât de cât reconfortant era că locuiam cu o fostă colegă de facultate, care lucra deja şi era la serviciu la momentul cutremurului (te pup, „11”! – porecla ei, având nişte picioare superbe) … şi care ar fi ştiut de mine în caz că se dărâma blocul. Mă gândeam doar la părinţii mei.

A mai fost o replică puternică în noaptea următoare … din nou, şosete, jachetă, chestii de supravieţuire. Noroc că a fost doar sperietura.

***

Anii au trecut, am mai prins nişte cutremure în Bucureşti, majoritatea acasă şi, deşi casa unde locuiesc acum e construită prin 1940 şi a rezistat la cutremurele anterioare, tot intru în mega-panică la fiecare cutremur. Sau alertă de cutremur. 🙂 Ca cea de aseară de pe aplicaţia Biziday (pe care mi-am instalat-o pe mobil în PRIMUL RÂND pentru alertele de cutremur). Deşi toate semnalele duceau către o hacker-eală a aplicaţiei: 10 pe scara Richter (care se termină la max 9), apoi, 10 km adâncime (!!!), tot i-am scos urgent afară pe băieţii mei (care au ieşit doar de gura mea, nefiind convinşi că urmează ceva nasol). Iar eu, evident, căutam tot pulovere groase, cizme, jachete, pături, apă … şi telefonul care, de-al naibii, era aproape descărcat. 🙂

Mă bucur că a fost doar o alarmă falsă, dincolo de problemele de securitate informatică a aplicaţiei Biziday (pe care nu intenţionez s-o dezinstalez de pe mobil), sigur se vor remedia aceste probleme, vorba aia, şi site-ul NASA a fost hacker-it.

Dar mi-am dat seama cât de nepregătită sunt (încă) pentru cazurile de calamităţi naturale. Privind în urmă, aş face o altă prioritizare acum: fluier în loc de telefon mobil – nu râdeţi, fluierul nu se descarcă şi poate da indicaţii despre localizarea ta doar dintr-o suflare, la propriu. Plus o lanternă, nişte batoane energizante din cereale şi fructe uscate. De apă am mai zis.

Ca metodă de auto-protecţie, cred (şi sper) că aş aplica metoda recomandată de şcolile de pilotaj auto, de a-mi proteja capul cu mâinile, metodă recomandată în caz de răsturnare a maşinii (ca să nu-ţi rupi gâtul).

Ufff, de fapt ce voiam să spun, ca o concluzie: oameni buni, bucuraţi-vă de viaţă şi de oamenii care vă înconjoară! În faţa unei catastrofe, orice altă problemă existenţială e o glumă!

be-happy-free-wallpaper.jpg

NIŞTE CHESTII PE CARE NU LE POT PRICEPE ORICÂT MĂ STRĂDUIESC

puzzle-432569_1920-postare-18-09-2016

Câteva întrebări rămase fără răspuns … logic. 🙂

Ordinea e pur aleatoare.

  1. De ce unii postează pe Facebook şi îşi dau „like” propriilor postări? Nu e de la sine înţeles că TOCMAI de-aia pun poza sau articolul respectiv, pentru că LE PLACE? Sau stau prost cu selfistimu’ şi li se pare că nu au destui apreciatori (vedeţi că şi limba română permite crearea de cuvinte 🙂 )?
  1. De ce îşi fac fetele selfie-uri în oglinda din budele restaurantelor şi hotelurilor? Am vazut şi eu câteva fix în timpul „shooting-ului”.
  1. De ce se fardează unele fete când merg la plajă? Oare chiar aşa urâte sunt când nu se machiază? Sunt curioasă dacă noaptea dorm tot machiate, să nu-şi strice imaginea în faţa sponsorului (pardon, prietenului). 🙂
  1. De ce continuăm să cumpărăm ca disperaţii mâncare şi băutură de sărbători sau atunci când mergem la un grătar? Hai, că băutura nu se strică, dar atât după sărbătorile de iarna, cât şi după Paşte, se aruncă jumătate din mâncarea cumpărată.
  1. Care e rostul răutăţii gratuite? Sunt curioasă cât timp sunt fericiţi „practicienii” din domeniu când dau la cap celor din jur sau când mănâncă rahat despre cei de care se simt ameninţaţi. Şi, mai ales, de ce se supără atunci când le aplici acelaşi tratament?
  1. De ce grasele insistă sa poarte colanţi cu vedere la părţile intime sau alte ţinute care le dezavantajează vizibil? Şi-apoi se supără că face lumea mişto de ele.
  1. De ce punem pe Facebook 100 de poze aproape identice şi care nu sunt reprezentative decât pentru 2-3 oameni din lista proprie de prieteni? Cum ar fi de la nunta la care suntem invitaţi (99% din prietenii de pe Facebook nu cunosc pe nimeni în afară de noi, iar noi NU apărem în toate pozele). Sau zeci de poze cu pădurea/muntele în/pe care ne plimbăm într-un week-end (dacă chiar facem poze faine, mai bine participăm cu ele la un concurs foto).
  1. De ce ÎNCĂ mai credem în poveşti cu zâne nutriţioniste sau motivaţionale care ne escrochează (pardon, ne învaţă), pe DOAR salariul nostru dintr-o 1 lună: cum să slăbim în 10 zile, cum să ne îmbogăţim într-o lună, cum să atragem prosperitatea în 2 săptămâni, cum să avem succes în viaţă, cum să vindem dublu în doar 1 săptămână, cum să ne echilibrăm viaţa în 15 paşi ş.a.
  1. Mai avem aşteptări de la sfintele moaşte ale oricărui sfânt sau mucenic sau făcător de minuni „dumnezeieşti”? Dacă da, atunci de ce mai avem bolnavi cu boli grave sau nefericire şi sărăcie în lume?
  1. De ce suntem atât de disperaţi să arătăm lumii ce „happy” suntem, in loc să ne străduim DOAR SĂ FIM fericiţi şi atât.
  1. De ce, întotdeauna, dar absolut ÎNTOTDEAUNA, vina pentru viaţa pe care o avem e a altora?

 

BONUS: De ce pătrunjelul din piaţă este legat cu aţă de 50 de ori, astfel încât, atunci când desfaci legatura, te alegi cu ditamai bobina de aţă înfăşurată în jurul degetelor? Nu e mai simplu pentru fiecare (şi vânzător şi cumpărător) să fie legate cu un elastic? Tot ce pot presupune este că vânzătorul se plictiseşte în piaţă sau stă prost cu nervii. Dar chiar TOŢI vânzătorii români au această problemă? Hmmm, o fi vreo chestie, sper … logică. 🙂

 

Foto

This simple thing

Vi s-a intamplat sa va surprinda cineva atat de mult incat sa simtiti nevoia sa povestiti si altora? Mie da, de nenumarate ori. Mai ales despre experientele neplacute, in urma carora am simtit dezamagire, frustrare, revolta, umilinta. Despre unele din aceste experiente am mai scris pe blog.

In realitate, fiecare din noi ne lovim de asemenea situatii destul de des. Astfel incat ajungem sa le asimilam unor comportamente normale: de exemplu, atitudinea superioara afisata de diversi functionari sau lucratori comerciali, nepasarea fata de client, falsa amabilitate si, in general, atitudinile gen “asa, si, care-i problema?”

Sunt o persoana pozitiva si optimista, totusi, asemenea reactii imi lasa, macar pentru cateva ore, un gust teribil de amar. Am invatat sa-mi ajustez asteptarile, pentru a nu amplifica starea de dezamagire si dezgust atunci cand vreun cetatean platit din banii mei ma plezneste cu asemenea atitudini.

Ei bine, va imaginati ce surpriza placuta am atunci cand reactiile sunt total diferite de cele de care va spuneam mai sus! Si DA, pentru oamenii care ma surprind astfel scriu acest articol.

***

Ieri, fiind in zona sediului furnizorului de apa, m-am hotarat sa intru sa platesc factura la casierie. De obicei platesc prin banca, fiind absolut oripilata de statul la coada la institutile statului (cand am de dus/luat documente), fisc, banca, nu mai vorbesc de Posta, ca ma deprim numai amintindu-mi senzatia. 🙂

Spre surprinderea mea, nu era nimeni la casierie. Dar surpriza adevarata tocmai urma sa vina. Casiera, cu un zambet cald, vazandu-ma ca nu aveam factura la mine, s-a oferit sa ma ajute. Nu intru in amanunte, dar intreaga interactiune s-a desfasurat atat de placut, de parca eram cele mai bune prietene, iar ea se bucura sincer ca ma vede si ca ma poate ajuta. De prisos sa va spun cat de incantata am plecat de acolo.

***

O alta intamplare similara am experimentat in urma cu cca 1 luna, cand imi cautam o crema de plaja (aveam in vedere anumite proprietati). Dupa ce intrasem in mai multe farmacii si supermarketuri, unde am dat fie de indiferenta si neimplicarea vanzatoarelor, fie de “vanzatori-uliu”, gata sa-mi bage pe gat un produs de-al lor, am intrat intamplator intr-un magazin al unei firme de cosmetice.

Fata de la magazin m-a impresionat foarte placut prin naturalete, atentie (a inteles exact ce ma intereseaza la produs si mi-a facut cateva recomandari utile, de care am tinut cont), a fost calda si prietenoasa, mi-a zambit tot timpul … pe scurt, exact asa cum ar trebui sa fie orice angajat care lucreaza cu clientii.

M-am gandit mult la ea in ziua respectiva. A fost atat de simplu sa ma castige! Fara trucuri fortate de vanzari, fara agresivitate, fara falsa amabilitate. Folosisem deja niste produse ale marcii respective, dar atitudinea acelei fete ma va face sa ma intorc sigur in magazinul unde am intalnit-o, chiar daca produsele firmei respective se gasesc si in alte magazine.

Si pentru ca povestea mea are si un final (fericit, de data asta), trebuie sa vi-l impartasesc. Poate va veti gandi mai mult atunci cand treceti prin experiente similare.

***

Plecam a 2-a zi la mare. Se facuse deja tarziu, avusesem ceva treaba in ziua respectiva si eram obosita. N-am putut, insa, sa merg la culcare fara sa fac un lucru pe care simteam ca am datoria sa-l fac. Ca semn de recunostinta.

Am cautat adresa de mail de contact a firmei producatoare. Era vineri seara, cu siguranta nu mai era nimeni care sa-mi raspunda. M-am gandit ca vor citi mailul luni dimineata. Am povestit despre experienta mea placuta pe care am avut-o cu salariata lor, rugandu-i, in mod special, sa-i comunice si ei opinia mea. Pentru ca stiu cat de important este pentru un angajat sa primeasca feedback pozitiv de la un client. Conteaza al naibii de mult.

Dupa vreo ora, am primit raspuns la mail. De la un director al firmei respective. Cu multumiri pentru analiza facuta si cu promisiunea de a transmite aprecierile mele salariatei lor. Atunci am stiut ca un OM va incepe o saptamana mai buna, va fi mai fericit si mai motivat. M-am culcat multumita.

Atat de simplu! 🙂

 

Foto

 

 

Gipsy Style – poveste adevarata

dancers-1054002_1280 (gipsy, pixabay, 08.04.2016)

Nu cred ca as fi scris azi acest articol, dar mi-am amintit de o intamplare hazlie legata de tigani. Si, pentru ca azi e Ziua Internationala a Tiganilor, m-am gandit ca n-ar strica sa detensionez putin conflictul intre tigani si anti-tigani. Cel putin pentru moment. 🙂

Pana sa se pensioneze, tatal meu a fost seful serviciului social de la Primaria Baia Mare. Cumsecade fiind, ajuta pe toata lumea care calca pragul primariei pentru ajutoare sociale. In sensul dosarului intocmit, cu recomandare favorabila.

Dupa mai multi ani, fiind la cumparaturi in piata, tata a constatat ca ii lipseste portofelul. Care nu era nici acasa. Si-a dat seama ca cineva i-l furase. Din pacate, sansele de a-l recupera erau minime.

Intr-o zi, cineva a sunat la usa parintilor mei. Era un tigan, care i-a facut tatalui meu surpriza vietii lui: i-a inmanat portofelul. Cu toti banii si actele.

Ce credeti ca se intamplase? Tiganul hot, odata ajuns acasa (la el), i-a povestit pirandei lui de ciordeala facuta. Cand s-a uitat piranda in portofel si a vazut buletinul tatalui meu, l-a luat pe tigan la rost:

“Cum ai putut sa-i furi tocmai lui portofelul? Nu stii ca omul asta ne da ajutoarele sociale? Te duci urgent si-i duci portofelul inapoi.”

***

M-am intersectat si eu, de-a lungul timpului, cu tigani. Cu majoritatea am avut experiente pozitive.

In copilarie am avut o prietena buna tiganca (era vecina cu bunica mea); apoi am avut cativa colegi tigani (scoala, facultate, serviciu) si chiar vecini tigani. Relatiile au fost foarte civilizate.

Nu mai spun ce incantata de atmosfera tiganeasca din zona Buzesti am fost cand am venit la facultate in Bucuresti, iar caminul nostru era foarte aproape de aceasta zona (acum, renovata aproape complet). Am prins cateva nunti tiganesti “de strada” absolut fascinante. Cu taraf tiganesc si muzica ce imi amintea de muzica filmului “Satra”.

Totusi, n-am sa accept niciodata cersetoria si hotia, a tiganilor sau oricarei alte nationalitati. Pana la urma, ce e mai rau: sa-ti fure un tigan 100 lei sau un parlamentar cateva milioane de EUR? Diferenta intre ei e stilul manierat si cuvintele convingatoare (ca sa nu zic “manipulatoare”).

***

Nu e momentul sa intru in analize pro- / contra- tiganilor (o fac cei calificati in acest sens), dar sunt ferm convinsa ca, prin niste programe sanatoase de educare si integrare a tiganilor in comunitate, am avea mai multe exemple ca cel din povestea mea. Cuvantul-cheie e RESPECT. Pentru omenia de care a dat dovada, respectand toate categoriile sociale, tata a fost rasplatit, la randul lui, cu respect. Ar trebui sa ne gandim mai des la cuvantul asta. Cu totii.

Foto

Drumul de la un obicei ingrozitor la o cauza nobila

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

In urma cu cateva luni, intr-un anumit context (fara relevanta pentru acest articol), am primit un chestionar care m-a fortat, oarecum, sa privesc retrospectiv asupra catorva aspecte mai putin placute ale vietii mele.

A fost destul de dureros sa refac drumul parcurs, dar rezultatul e destul de spectaculos. Cred ca e o experienta care merita impartasita. Iata mini-chestionarul si raspunsurile mele:

***

Intrebarea 1: Care este problema care te scoate din sărite?

Ma calca pe nervi gramezile dezorganizate si haosul. Am suferit multi ani de „hoarding disorder”, de care am inceput sa scap fooooooarte greu si in timp. Inca nu m-am vindecat complet.

Totul a inceput de la „colectionarea” ziarelor si revistelor. Apoi hainelor. Apoi diverselor chestii casnice. Apoi am inceput sa ma sufoc. Si sa sufar daca se intampla ceva cu „gramada” mea (ex. sa fie aruncata la gunoi, fara stiinta mea).

Cand am realizat ca ma nemultumeste profund ambientul, am inceput sa triez, sa fac ceva cu gramezile. Cred ca atunci a incoltit in mine ideea de colectare selectiva.

Primele lucruri de care m-am debarasat fara suferinta au fost ziare si reviste de care eram sigura ca nu ma voi mai atinge vreodata. Prima lor destinatie (legate frumos cu sfoara) a fost trotuarul din fata casei. In speranta ca vor fi de folos cuiva. Ma bucuram cand dispareau.

Apoi am inceput sa le duc la „clopotele” montate de primarie / salubristi (valabil si azi). Ulterior am facut acelasi lucru cu plasticul.

Cu hainele a fost mai simplu, o mare parte le-am dat cadou unor persoane care realmente s-au bucurat enorm. Am incercat si vanzarea (mai ales a celor nou-noute), dar imi consuma prea multa energie si timp.

Acum 2 ani am cumparat containere de colectare selectiva a deseurilor generate acasa si … cam asa s-a nascut pasiunea mea de reciclator convins.

***

Intrebarea 2: Cine si cum poate să te scape de ea (n.r. de problema)?

De la hoarding la gunoiul ugly & stinky nu sunt decat … cativa pasi.

Am inceput sa „vad” lucruri pe care nu le vedeam inainte – gunoaie aruncate aiurea, mucuri de tigara, praf pe strazi s.a.

Am vazut si ca, pe o distanta de cateva sute de km, in Croatia, prin munti, nu era nici urma de mizerie. Am mai vazut intr-un documentar TV ca in Austria se recicleaza resturile menajere vegetale pe o suprafata imensa de compost. La fel in Egipt, unde exista o „fabrica” de compost in mijlocul desertului, unde sunt angajate cca 2000 persoane.

Eu am inceput singura o lupta cu mine insami, acum cred ca e momentul sa trec la nivelul urmator. Sunt suficient de determinata sa nu ma opresc aici.

Si imi place enorm sa vad ca mai sunt „idealisti” ca mine, care lupta cu inertia, prostia, ignoranta, lacomia si coruptia. Dar am si satisfactii (putin rautacioase, intr-adevar) sa vad ca se dau amenzi. Mari.

***

Intrebarea 3: Cum ai aborda rezolvarea problemei sau cum ai comunica cu cineva care te poate ajuta, ca să il/o convingi să rezolve problema? Poti sa incluzi si solutii propuse.

Cel mai bun exemplu este cel personal.

Own lifestyle. Advocacy. Lobby. Spread the word. Enjoy the results with everybody.

***

Povestea mea nu s-a terminat. Dimpotriva, e mai incitanta ca oricand. Privesc in urma pasii pe care i-am facut si sunt tare mandra de mine! 🙂

Si nimic nu mi se pare mai potrivit ca epilog al acestui episod decat o cugetare a lui Aristotel:

“Suntem ceea ce facem. Astfel, excelenta nu este un act, ci un obicei.”

Foto: arhiva personala

Iar strategia de succes pentru anul 2016 este …

superhero-534120_1920 (Pixabay)

Cu o saptamana in urma, fiecare din noi ne bucuram ca scapam de problemele anului 2015 si ne formulam, in gand sau pe hartie (ca sa fie mai “angajante”), dorinte si obiective de indeplinit pentru anul 2016.

Vi se pare cunoscuta aceasta preocupare de final de an? DA, si mie! Pana acum cativa ani, imi dedicam cam 1 ora pentru a ma gandi, sintetiza si redacta, intr-un format cat mai profesional, to-do-list pentru anul urmator. Iar cand finalizam lista, eram atat de incantata, ca si cum as fi si realizat deja task-urile pe care singura mi le fixasem. Entuziasmul trecea, insa, cu aceeasi viteza cu care se instalase.

Asa ca am renuntat la asemenea liste. Am eliminat, astfel, din viata mea, o sursa de presiune inutila. Pentru ca, chiar daca imi setam singura obiectivele, orice nerealizare a lor o consideram mai degraba un esec personal, care ma demotiva teribil.

Motiv pentru care am schimbat radical strategia si am de gand sa o pastez. Deoarece o consider cea mai motivanta in ceea ce ma priveste. Poate va intrebati in ce consta “strategia” mea pentru anul 2016.

***

Inainte de asta, am sa va spun o poveste adevarata.

La 20 de ani mi-am luat permisul de conducere. Eram cea mai buna eleva din echipa instructorului auto. Desi calcam acceleratia un pic cam tare (narav pe care il mai am si acum), eram impecabila la manevrele din poligon. Ulterior, ramanand in Bucuresti, am exersat foarte putin sofatul. Initial din lipsa de masina, apoi din comoditate, “ajutata” si de sot, care pusese monopol pe masina familiei. 🙂

Ei bine, la un moment dat am beneficiat de masina de serviciu. O vreme, am evitat pe cat posibil s-o conduc. Marturisesc ca imi era si putin teama, mai ales ca bucurestenii din trafic sunt foarte atroce cu soferii care circula (mai) incet sau sunt … femei. 🙂

Nu puteam sa-mi pun iar semnele de incepator (si cred ca nici legal nu prea era), asa ca m-am gandit sa iau cateva ore de sofat cu un instructor auto. Ceea ce am si facut. Bine, bine, dar ce legatura are asta cu subiectul articolului? Oho, mare! Putintica rabdare si veti afla!

Instructorul auto mi-a facut un rezumat (daca pot sa-l numesc asa) al celor mai importante manevre din trafic. Recitisem legea si regulamentul circulatiei auto si speram sa ma descurc dupa cateva sedinte de condus.

Toate bune si frumoase, pana la primele mele greseli, cand am avut parte de reactii cum ar fi:

“A, nu e bine, ai bagat prea devreme in viteza a 3-a!”

“Aici trebuia sa te inscrii pe banda a 2-a!”

“Ce faci, de ce nu depasesti?”

“A, iar ai gresit!”

Dupa vreo 3 sedinte, devenisem un pachet de nervi. Ce naiba, ma prostisem eu sau instructorul asta chiar nu stia cum sa ma ia, ca sa obtina rezultatul maxim cu efort minim? Sau o fi vrut sa iau mai multe lectii?

M-am tot gandit ce sa fac si am avut o revelatie: daca atunci cand am invatat sa conduc am reusit sa fac asta foarte bine, trebuia sa reconstitui pe cat posibil conditiile in care am devenit un sofer foarte bun. Logic, nu?

I-am spus instructorului sa nu ma mai certe cand gresesc (ca stiu si eu asta) si i-am cerut sa ma incurajeze cand fac bine o manevra. A fost destul de socat, dar s-a conformat. Iar eu am redevenit soferul bun de odinioara. 🙂

***

Si, ca orice poveste, si aceasta trebuie sa aiba o invatatura: am reusit sa obtin ceea ce mi-am dorit, aplicand o strategie care a functionat si anterior.

Si, totusi, care e legatura cu abordarea noului an?

Ei bine, ce-ati zice de strategia aplicarii acelor deprinderi si activitati care au functionat in ceea ce ne priveste foarte bine pana acum? CUM??? Nimic nou pentru anul ce tocmai a inceput? NU.

Adica daca vreau sa invat sa fac bungee jumping, nu e OK sa trec asta in strategia anului 2016? Nu e OK pentru ca, daca nu reusesc sa invat, ma voi demotiva sa mai incerc sa fac lucruri noi. Desigur, pot incerca la un moment dat, daca am ocazia si imi voi dori asta la momentul respectiv, dar nu e OK sa imi setez asa ceva ca obiectiv al anului 2016.

***

Stiti care e strategia mea pentru anul 2016? Sa aplic mai des ceea ce mi-a adus succes de fiecare data cand mi-am dorit sa realizez ceva, si anume:

  • Incep cu ceea ce nu-mi place.
  • Regula celor 2 minute: daca imi ia doar 2 minute sa fac un lucru, il fac acum!
  • Nu merg la culcare pana nu termin tot ce mi-am propus sa fac in ziua respectiva.

Eu mi-am indeplinit deja cateva obiective zilnice ale anului 2016, unele chiar importante pentru viitorul meu, gratie acestei strategii, pe care, asa cum va spuneam, am testat-o in trecut si functioneaza de minune! 🙂

Voi cum stati cu strategia pe 2016?

De unde ne luam puterea de a merge mai departe?

ID-100272193 (postare 15.11.2015) - final

De cate ori trec printr-un moment de cumpana sau traiesc sentimentul neputintei, imi amintesc de bunica mea. Desi toata copilaria si adolescenta mea sunt legate de bunica, imi dau seama ca stiu foarte putine despre ea. Si regret, desigur, faptul ca nu am apucat sa-i cer sa ma invete mai multe despre viata. Si despre greutatile ei. Si despre cum se depasesc ele. Cand aveam ocazia, eram prea mica. Si neinteresata de asa ceva. Apoi am crescut si am plecat de langa ea. Apoi ea n-a mai fost.

Lectia cea mai importanta pe care am invatat-o de la bunica este cea a indarjirii si a puterii de a merge mai departe. Orice s-ar intampla in viata. Si nu am invatat-o de la un om care a trait usor si comod, ci de la un om caruia i s-au intamplat cateva nenorociri in viata.

Pana sa aiba copii, bunicii din partea tatalui meu au trait la Targu Mures. Apoi a venit razboiul si s-au gandit ca e mai sigur sa se mute in Ungaria, la Budapesta. Acolo s-au nascut unchiul meu, apoi tatal meu. Amuzant e ca, desi romani fiind, unchiul si tatal meu au invatat intai limba maghiara. Insa la vremea aceea nu contau astfel de lucruri.

Uneori, bunica imi povestea amintiri din timpul razboiului. Cred ca locuiau inca in Ungaria (istoria n-a fost niciodata punctul meu forte).

Au prins bombardamente, in timpul carora se refugiau in pivnita casei unde locuiau. Copiii erau mici, nu intelegeau ce se intampla, voiau sa se joace si deveneau nerabdatori. Bunica le-a dat odata verigheta ei, in loc de jucarie. Copiii s-au jucat ce s-au jucat, apoi au pierdut-o. Credeti cumva ca bunica s-a suparat pe ei? Sau ca i-a certat? Nici vorba. Asta a fost o prima lectie pentru mine. Dar nu am fost atat de inteleapta s-o aplic, mai departe, cu fiul meu, cand facea cate o boacana.

Timpul a trecut, lucrurile au inceput sa se linisteasca in tara, iar bunicii mei si-au strans lucrurile si, impreuna cu copiii, au pornit-o inapoi. Intr-un camion aveau tot ce agonisisera intr-o viata, mobila, haine si tot felul de lucruri pe care le strange o familie.

In timp ce traversa raul Mures, camionul a cazut in rau si, odata cu el, au fost distruse toate lucrurile familiei. Bunicii mei, impreuna cu copiii lor, mergeau intr-o masina separata. Au asistat la nenorocire, neputinciosi. Stiti ce a spus atunci bunica mea? “Doamne, iti multumesc ca suntem teferi cu totii!”

Si asta a fost tot. Nu stiu de unde a gasit puterea de a trece peste aceasta nenorocire. De a pierde tot. Aproape tot. De fapt stiu. N-a pierdut tot. A ramas cu ce e mai important in viata: cu cei dragi.

Este una din cele mai importante lectii pe care am primit-o in viata. Din pacate, nu i-am dat importanta cuvenita decat foarte tarziu.

Zilele astea, cand vad atatea nenorociri care se intampla si nu ar trebui sa se intample, ma simt coplesita si neputincioasa. Nu stiu cum ar fi daca eu sau cineva apropiat ar trai aceste tragedii. Nici nu vreau sa-mi imaginez. Dar ma rog pentru cei care trec prin aceste nenorociri, sa aiba puterea sa lupte pentru ceilalti oameni dragi care au nevoie de ei.

Foto