De unde ne luam puterea de a merge mai departe?

ID-100272193 (postare 15.11.2015) - final

De cate ori trec printr-un moment de cumpana sau traiesc sentimentul neputintei, imi amintesc de bunica mea. Desi toata copilaria si adolescenta mea sunt legate de bunica, imi dau seama ca stiu foarte putine despre ea. Si regret, desigur, faptul ca nu am apucat sa-i cer sa ma invete mai multe despre viata. Si despre greutatile ei. Si despre cum se depasesc ele. Cand aveam ocazia, eram prea mica. Si neinteresata de asa ceva. Apoi am crescut si am plecat de langa ea. Apoi ea n-a mai fost.

Lectia cea mai importanta pe care am invatat-o de la bunica este cea a indarjirii si a puterii de a merge mai departe. Orice s-ar intampla in viata. Si nu am invatat-o de la un om care a trait usor si comod, ci de la un om caruia i s-au intamplat cateva nenorociri in viata.

Pana sa aiba copii, bunicii din partea tatalui meu au trait la Targu Mures. Apoi a venit razboiul si s-au gandit ca e mai sigur sa se mute in Ungaria, la Budapesta. Acolo s-au nascut unchiul meu, apoi tatal meu. Amuzant e ca, desi romani fiind, unchiul si tatal meu au invatat intai limba maghiara. Insa la vremea aceea nu contau astfel de lucruri.

Uneori, bunica imi povestea amintiri din timpul razboiului. Cred ca locuiau inca in Ungaria (istoria n-a fost niciodata punctul meu forte).

Au prins bombardamente, in timpul carora se refugiau in pivnita casei unde locuiau. Copiii erau mici, nu intelegeau ce se intampla, voiau sa se joace si deveneau nerabdatori. Bunica le-a dat odata verigheta ei, in loc de jucarie. Copiii s-au jucat ce s-au jucat, apoi au pierdut-o. Credeti cumva ca bunica s-a suparat pe ei? Sau ca i-a certat? Nici vorba. Asta a fost o prima lectie pentru mine. Dar nu am fost atat de inteleapta s-o aplic, mai departe, cu fiul meu, cand facea cate o boacana.

Timpul a trecut, lucrurile au inceput sa se linisteasca in tara, iar bunicii mei si-au strans lucrurile si, impreuna cu copiii, au pornit-o inapoi. Intr-un camion aveau tot ce agonisisera intr-o viata, mobila, haine si tot felul de lucruri pe care le strange o familie.

In timp ce traversa raul Mures, camionul a cazut in rau si, odata cu el, au fost distruse toate lucrurile familiei. Bunicii mei, impreuna cu copiii lor, mergeau intr-o masina separata. Au asistat la nenorocire, neputinciosi. Stiti ce a spus atunci bunica mea? “Doamne, iti multumesc ca suntem teferi cu totii!”

Si asta a fost tot. Nu stiu de unde a gasit puterea de a trece peste aceasta nenorocire. De a pierde tot. Aproape tot. De fapt stiu. N-a pierdut tot. A ramas cu ce e mai important in viata: cu cei dragi.

Este una din cele mai importante lectii pe care am primit-o in viata. Din pacate, nu i-am dat importanta cuvenita decat foarte tarziu.

Zilele astea, cand vad atatea nenorociri care se intampla si nu ar trebui sa se intample, ma simt coplesita si neputincioasa. Nu stiu cum ar fi daca eu sau cineva apropiat ar trai aceste tragedii. Nici nu vreau sa-mi imaginez. Dar ma rog pentru cei care trec prin aceste nenorociri, sa aiba puterea sa lupte pentru ceilalti oameni dragi care au nevoie de ei.

Foto

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s