Top 3 absurdități din instituții

Top 3 absurditati (poza)

De multă vreme mă tot gândesc să imortalizez absurditățile de care dau în diverse situații, în special atunci când mă adresez unor instituții publice sau companii ce dețin monopolul pe piață și au oameni cu mentalități învechite.

Doar că, de fiecare dată, mă consum de una singură, cel mult înjur alături de prieteni sau cunoscuți care au trecut prin situații similare și … atât. După 1-2 zile, sentimentul se estompează și viața reintră în normal.

Din păcate, fără reacția cetățenilor, a consumatorilor care finanțează aceste servicii, în afară de nervii și indignarea personală, cam nimic nu se clintește în aceste organizații. Ba chiar majoritatea din ele au tupeul să pretindă că ”opinia dumneavoastră este foarte importantă pentru noi” și ”rămânem la dispoziția dumneavoastră”.

Așa că m-am gândit că, atât timp cât pe indivizii ăștia îi doare fix în dos de grija față de client (”customer care”) în mod real, nu declarativ, a reacționa proporțional cu gravitatea faptei pare a fi singura soluție de a corecta ceva în instituțiile respective. Mai mult, după ce vor fi zis că s-au corectat, dar nu e așa, poți să vii cu ”dovada” că răspunsul / reacția lor nu a fost decât praf în ochi.

Dar hai să vedem topul meu din ultimele câteva luni.

Locul 3: Poliția Română

În urmă cu cca 2 luni, fiul meu trebuia să-și schimbe cartea de identitate. Primul pas – verificarea programului de lucru de la evidența populației și lista documentelor necesare. Printre actele obligatorii – ”documentul cu care se face dovada adresei de domiciliu, …, original și copie”.

Strânge fiul meu actele necesare, iar în locul originalului contractului de proprietate a casei i-am dat o copie legalizată, pe care o făcuserăm cam în perioada în care am cumpărat casa, în caz că ne va trebui vreodată la ceva.

La poliție, fiul meu a mers însoțit de tatăl său (în calitate de proprietar al casei). Toate actele au fost bune în afară de copia legalizată a contractului casei. Deci, nu s-a putut rezolva pe loc. Totuși, ca să nu ne lungim cu actele, am luat eu un original al actului casei și l-am dus la poliție. Desigur, nu m-am putut abține să nu-l întreb pe domnul polițist DE CE nu e bună copia legalizată de notar. Mă gândeam că va răspunde că e prea veche, că s-a schimbat ceva legat de recunoașterea actelor legalizate. Dar nu. Răspunsul m-a surprins (ca să nu zic șocat): ”Trebuie prezentat originalul ca să fim siguri că nu ați vândut între timp casa”.

Deci logica e așa: dacă nu mai ai niciun act original al casei (poate au fost distruse la o inundație, incendiu sau s-au deteriorat în timp și sunt ilizibile), nu poți dovedi că ești proprietarul casei. Cu alte cuvinte, degeaba există Oficiul de cadastru, degeaba există sisteme informatice care ar fi trebuit să lege bazele de date ale Poliției cu cele ale Oficiilor de Cadastru și Publicitate Imobiliară, că tu trebuie să prezinți originalul hârtiei.

Și mai rămâne și întrebarea: de ce mai fac notarii copii legalizate de pe acte, dacă valoarea lor nu e recunoscută ca fiind egală cu cea a originalului?

În Art. 286 ” Regimul copiilor” din Noul Cod de Procedură Civilă se precizează:

”(1) Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce cuprins în înscrisul original.” Adică, în cazul nostru, copia legalizată făcea dovada proprietarului locuinței.

Dar, desigur, România nu e Estonia (probabil-cea-mai-digitalizată-țară-din-lume), la noi hârtia este încă regină, iar funcționarul din instituții – un fel de mic Dumnezeu care nu admite opinii și argumente contrare.

Locul 2 – Apa Nova

Prin luna Mai 2018 ne trezim cu o notificare de restanță de cca 76 lei de la Apa Nova. Cum suntem 5 case arondate la același branșament, împărțim factura la cele 5 familii, proporțional cu consumul fiecăreia, conform indexului afișat de apometrele individuale.

După ce verificăm situația, constatăm că în luna Aprilie 2018, două familii avuseseră de plată aceeași sumă, rotunjit însemnând 76 lei. Fiecare și-a plătit datoria – una din familii la un terminal PayPoint, iar cealaltă prin transfer bancar (cu ordin de plată).

Întrucât Apa Nova e un pic mai evoluată decât Poliția – are site unde poți să-ți verifici facturile, plățile etc. – am constatat că una din plăți nu fusese înregistrată în evidențele Apa Nova, deși fusese efectuată fără probleme gen returnarea banilor. Culmea, era vorba chiar plata făcută pe canal bancar!

Urmează un schimb de sesizări către Apa Nova – e adevărat că ambele aveau aceeași sumă, dar una a fost făcută prin PayPoint, iar cealaltă prin bancă, deci nu lăsau loc la confuzii. În ultima sesizare, chiar am pus poze cu ambele dovezi ale plăților, print screen-uri cu sumele înregistrate pe site-ul lor și cu SMS-urile amenințătoare privind sistarea furnizării apei, primite de la Apa Nova.

După vreo săptămână, primesc de la Apa Nova mesajul mult așteptat: s-a rezolvat, ”vă comunicăm că plata a fost înregistrată” DAR ”la această dată, …, se înregistrează un sold de 72,85 lei” (din rotunjiri, s-a diminuat ”restanța”).

What??? Adică după ce le-am dat mură în gură toate detaliile (astfel încât nici măcar echipa de la Contabilitate nu trebuia decât să verifice extrasele din cele 2 zile în care s-au efectuat plățile), domnul de la Apa Nova vine și îmi spune că ÎNCĂ SUNTEM RESTANȚI???

Cu toată bunăvoința de care pot da dovadă, având în vedere experiența de peste 20 de ani a lucrului cu clienții, n-am putut trece peste această lipsă de profesionalism și am răspuns prevalându-mă de drepturile de consumator și de protecția datelor cu caracter personal (pe scurt, le-am amintit de ANPC și GDPR), invocând neglijența în serviciu și deficiența gestionării documentelor și datelor personale.

A 2-a zi aveam contul reglat pe site, iar dupa vreo 2 zile am primit un ultim mesaj cu scuze și explicația că suma fusese inițial eronat creditată în contul altui client. Deși noi trecuserăm corect instrucțiunile de plată.

Deci și cu banii luați, și amenințați cu sistarea apei.

Locul 1 – Poșta Română

De departe, primul loc i se atribuie acestei instituții caracterizate prin incompetență, arhaism instituțional, dar specializate pe testarea nervilor și rezistenței psihice a clienților. Și, credeți-mă, spun asta în deplină cunoștință de cauză. Sunt consumatoare a serviciilor Poștei Române încă din studenție, când primeam pachete de acasă.

Deci, iată cum stau lucrurile la poștă:

  • Dacă primești o recomandată, NU poți s-o ridici în aceeași zi, iar când o ridici, trebuie musai să ai hârtia la tine (că Doamne ferește, cum să te identifice ăia doar după nume și adresă?)
  • Căutarea actelor se face în niște cutii din lemn vechi de pe vremea bunicii. Nu există noțiunea de căutare în sistemul informatic.
  • După găsirea actelor, ca să ridici recomandata/coletul, trebuie să semnezi într-un registru scris de mână, care arată tot cam ca și cum ar fi din secolul trecut. De fapt, nu ”ca și cum”, ci ”CHIAR CA ÎN SECOLUL TRECUT”.
  • Deși am achiziționat pe PFA, de câteva ori, niște scule pentru articole craft, niciodată nu mi-au rămas datele corect completate în sistemul lor. Ba mai mult, nici măcar numele complet nu intra în rubrica alocată denumirii. Era prea lung.
  • De fiecare dată când ridic un colet, mi se greșește chitanța. Și cum am bunul obicei de a nu semna ca primarul, sesizez aceste greșeli, urmează ochi dați peste cap, chemat dirigintele oficiului poștal și în final o atitudine de parcă mi s-a făcut o mare favoare prin corecția chitanței.
  • Plata prin card este o utopie la Poșta Română. Mă refer la serviciile prestate de această instituție, că la ghișeul dedicat ridicării coletelor eMag poți plăti cu cardul. Cu condiția să nu uite oficiantele să bage POS-ul în priză (am prins o fază în care un client care venise să-și ridice coletul de la eMag și a trebuit să aștepte să se încarce POS-ul, că era scos din priză).
  • Jumătate din ghișee nu funcționează niciodată. Iar dacă la un ghișeu e vreo problemă, se adună toate oficiantele să rezolve problema, indiferent câtă lume e la cozile celorlalte ghișee.

Concluzie: într-o lume în care timpul e atât de valoros, sunt instituții care pur și simplu își bat joc de timpul și nervii noștri. Pe banii noștri. Uneori, pe bani mulți. Noi tolerăm acest lucru, iar ei își permit acest lucru pentru că pot (mai țineți minte celebra replică a unui politician?). Pentru că noi ÎNCĂ le permitem asta.

 

Foto: arhivă personală

Reclame

Oameni care mă inspiră

waldorf-astoria-169387_1920

În urmă cu vreo 15 ani, un fost client de la bancă tocmai venise din China, unde fusese în delegație cca. 2 săptămâni și ne povestea cum, în timpul șederii lui, a văzut cum în fața hotelului s-a ridicat, pur și simplu, un bloc. În 2 săptămâni.

Zilele trecute am văzut la TV un documentar fascinant, care mi-a amintit de povestea blocului ridicat în timp record. Am căutat pe net și am găsit câteva articole și detalii interesante despre Clădirile_”instant”_din_China și o filmare time-lapse fascinantă, în care puteți vedea Cum_se_construiește_un_zgârie-nori_de_30_etaje_in_15_zile.

Iată ce m-a fascinat din tot ce am aflat:

Punctul de cotitură în domeniul construcțiilor din China a fost cutremurul devastator din provincia Sichuan (2008), care s-a soldat cu peste 87.000 victime. Oamenii au murit striviți de clădiri construite în mod tradițional, din beton și cărămizi.

Omul care a avut o viziune extraordinară legată de construcția clădirilor (Zhang Yue, fondatorul și CEO-ul companiei Broad Sustainable Building – BSB) a aplicat principiile ecologiei într-un domeniu care generează peste un sfert din deșeurile totale ale omenirii. La nivel european, spre exemplu, deșeurile din construcții au un nivel de 25-30% din total deșeuri, potrivit statisticilor_EUROSTAT.

Zhang Yue a inovat sectorul construcțiilor prin clădirile din oțel și panouri prefabricate, ale căror componente sunt realizate integral în fabrică, astfel încât la locul șantierului sunt doar asamblate și îmbinate într-un mod asemănător pieselor Lego. Acest proces duce la reducerea deșeurilor rezultate din construcții, de la 15% (în cazul șantierelor tradiționale) la 1% (noua metodă).

Mai mult, prin noua tehnologie, compania sa realizează clădiri sustenabile din punct de vedere al mediului, care au un cost de fabricație cu 50% mai redus decât clădirile construite tradițional și se realizează într-un timp de 10 ori mai scurt.

Clădirile sunt proiectate să reziste la cutremure de magnitudine 9 Richter, fiind de 5 ori mai rezistente decât clădirile construite tradițional, de 5 ori mai eficiente energetic și au un sistem de purificare a aerului bazat pe 3 sisteme de filtrare, care asigură un aer de 20 de ori mai pur în interiorul clădirii decât cel de afară.

Ca un amănunt, omul a devenit unul din cei mai bogați cetățeni ai lumii, cu o avere de peste 1 Miliard Dolari, potrivit Forbes. Asta în timp ce alții l-au considerat ”nebun”. 🙂

”People say I m crazy, but that does not surprise me; they said that when I started making air conditioners too.” (Zhang Yue)

” Oamenii spun că sunt nebun, dar asta nu mă surprinde; la fel au spus și atunci când am început să produc aparate de aer condiționat.” (Zhang Yue)

Foto

De ce să fiu drăguță, când pot fi nesuferită?

crazy-emotion-eyewear-2015

Din când în când, îmi place să merg cu transportul în comun suprateran (altfel, preferând metroul și mașina personală). Pentru că văd multe lucruri. Îmi place să privesc clădirile orașului, copacii, parcurile, pietonii, bicicliștii, alergătorii sau pe cei care circulă cu trotinetele. Dar, mai ales, să urmăresc ce se întâmplă în mijlocul de transport. Să ”citesc” oamenii.

Mi-am tot propus să scriu despre ”cititul” oamenilor în diferitele ipostaze controversate în care-i întâlnesc, dar mereu am avut alte priorități, iar în zilele respective, când ajungeam acasă, aproape că uitam. Sau, cel mult, povesteam seara în familie întâmplarea la care asistasem.

***

M-am hotărât să nu mai ignor asemenea întâmplări. Din 3 motive.

Primul: dacă nu spun, nu înseamnă că nu văd sau nu înțeleg.

Al doilea: prin liceu, țineam un fel de jurnal, cu întâmplări haioase sau ciudate, precum și cu citate care mă impresionaseră din cărțile citite. Acum recitesc cu mare plăcere și amuzament cele scrise în adolescență. Și îmi pare rău că nu am continuat cu scrisul.

Al treilea: scrisul îți organizează mai bine mintea, te ajută să fii mai disciplinat și să te exprimi mai bine.

Acum, că v-am lămurit cum e cu scrisul în ceea ce mă privește, să vă dau și un exemplu concret. Că teoria fără practică nu ajută prea mult.

***

Călătoream într-o zi cu autobuzul. La un moment dat, a urcat o familie mai în vârstă, iar după îmbrăcăminte, aș zice că și destul de prosperă. Cartier Domenii, București. Cine-l cunoaște, înțelege ce zic. Doamna s-a așezat lângă mine, iar soțul, pe rândul celălalt de scaune.

Doamna îi poruncește soțului să treacă pe scaunul din fața ei. Soțul zice că rămâne unde e. Doamna insistă și se burzuluiește indignată la soț, după care renunță. Am privit-o de câteva ori în treacăt, era țanțoșă nevoie mare și cu un aer de superioritate. Arogantă, cum altfel? Ca o cucoană de familie bună, cu pretenții.

După încă vreo 2 stații, urcă o altă familie, cred că din provincie, după accent. Tot mai în vârstă și ei. Se așează amândoi în fața mea și a doamnei fițoase. Doamna nou venită era mai dolofană și m-a înghesuit un pic când s-a așezat. Și-a cerut scuze, zâmbindu-mi. Desigur, i-am răspuns cu aceeași monedă – nu era nicio problemă, ba chiar aș putea spune că, din toată întâmplarea, am rămas cu plăcuta impresie de a interacționa cu o persoană amabilă, drăguță și cu o atitudine pozitivă.

Nu după mult timp, doamna acră se pregătește să coboare. De pe locul ei de la geam, trebuia să treacă de mine și de cuplul cu doamna amabilă, dar grăsuță. Aș vrea să vă descriu schimonoseala de pe chipul ei. Niciun semn de scuze că deranjează 3 persoane, cât despre zâmbet nici nu putea fi vorba.

Din păcate, vedem asemenea ”acrituri” aproape zilnic. Bătrâni, tineri, urâciunea n-are vârstă.  Nu m-am lămurit niciodată la ce le folosește atitudinea asta. Să fii jigodie nu-ți rezolvă propriile frustrări. A te răzbuna pe ceilalți pentru nereușitele tale – relația mizerabilă cu partenerul, copiii care nu se ridică la înălțimea așteptărilor tale, dependența de părinți prea autoritari, casa/mașina mult mai mică decât a vecinului, eșecurile profesionale, felul în care arăți – mi se pare o prostie imensă.

Și nu numai doar mie mi se pare.

”If you have to hurt other people in order to feel powerful, you are an extremely weak individual.”

(Bobby J. Mattingly)

 

Sursa foto: Pexels

SUNT GÂSCĂ, DECI ȚIN NASUL PE SUS!

animal-1997974_1920 (1)

Well, câteodată pur și simplu nu mă pot enerva pe prostia unora. Nu știu dacă ține de alinierea planetelor din ziua respectivă sau de karma, dar știu sigur că tot ceea ce simt nevoia să fac este să-mi bat joc de persoana respectivă sau, măcar, să-i creez condițiile pentru a se face singură de râs. Și să împărtășesc și altora. Că prostia și aroganța cer multe ”share-uri”, nu-i așa? 🙂

Bunăoară, de curând am intrat într-o farmacie cu intenția de a cumpăra 2 medicamente. Mă abordează o tânără farmacistă, un pic cam prețioasă.

SCENA 1:

– Bună ziua, aveți lacrimi artificiale? (n.r. pentru ochi uscați – de la citit, calculator etc.)

– Da. De care doriți?

– Nu am preferințe, am folosit mai multe mărci, dar nu-mi dau seama de diferențe.

– Păi avem A…, H…, S… (și mi-a înșirat vreo 5-6 denumiri, toate absolut imposibil de reprodus verbal de cineva care le aude prima dată – căutați pe Google ca să înțelegeți de ce). De care vă dau?

– Cu ce diferă unele de altele?

– Păi diferă marca … în rest, toate au acid hyaluronic.

– Atunci îl iau pe cel mai ieftin.

– Deci, de care vă dau?

POFTIM?????

SCENA 2:

– Și mai caut un medicament pentru ameliorarea circulației periferice, mi l-a recomandat medicul, dar nu am rețeta la mine și nu-mi amintesc numele … ceva cu ”T”.

– Nu există pentru ameliorare. Poate pentru îmbunătățire!

– POFTIM????? Păi nu e același lucru?

– Nu! (și farmacista dispare în spate, probabil să-și întrebe colega ce medicament cu ”T” știe pentru îmbunătățirea circulației sanguine)

Farmacista revine, eu îmi amintesc numele medicamentului, dar nu pot să n-o taxez pentru prostie și aroganță.

– Ziceați că ”ameliorare” și ”îmbunătățire” nu înseamnă același lucru. Haideți să căutăm pe Google! îi zic.

Scot telefonul, caut pe Google și o pun să citească din dicționarul online de sinonime. Citește, de fapt, mai degrabă mârîie resemnată. Totuși, cu un ultim efort de a mă convinge, îmi spune:

– Să știți că din punct de vedere medical nu este același lucru!

No shit, really? 🙂 🙂 🙂

Nu aveam de gând să public articole pe această temă dar, văzând cu ce repeziciune se înmulțesc cazurile de epidemie de prosto-aroganță, cred că se impune să le aloc o rubrică specială. Mai grav este când asemenea manifestări se întâlnesc la niveluri mai ridicate din politică sau business.

Totuși, dacă vă confruntați vreodată cu un specimen de acest gen și aveți ghinionul să vă fie adversar într-o confruntare importantă pentru voi, nu disperați! Există speranță! Să nu uităm ce spunea Napoleon Bonaparte:

”Nu întrerupeţi niciodată un duşman care e pe punctul de a comite o eroare!”

 

Foto

 

Unde-s sarea și piperul din viața voastră?

mistake-2344150_1920

Din când în când am câte o ”ședință” de bilanț existențial cu mine însămi. Nu despre chestiile majore (familie, carieră, viață socială), că acolo rezultatele sunt clare, ci despre aspectele mărunțele. Despre sarea și piperul vieții cotidiene.

Primul lucru care-mi vine în minte este faptul că nu-mi amintesc de majoritatea lucrurilor plăcute pe care le fac zilnic. Mă refer la zilele obișnuite, nu la cele cu evenimente importante (gen ziua în care am intrat la facultate, ziua în care m-am căsătorit, ziua nașterii fiului meu, prima zi de muncă). Câteodată chiar intru în panică, știind că am o memorie foarte bună.

În schimb, îmi amintesc cu precizie momentul în care, copilă fiind, mi-am tăiat realmente gâtul într-o sârmă pentru uscarea rufelor, legată de 2 copaci din spatele blocului unde am copilărit.

Sau de ziua în care, acum 7 ani, din cauza valurilor, mi-am rupt un deget de la picior, probabil în singura piatră din mare de la Mamaia. Fac o paranteză: ca un criminal care se întoarce la locul faptei, și eu vizitez locul respectiv DE FIECARE DATĂ când fugim la mare.

Sau de ziua când, întorcându-ne din Brașov după o mini-vacanță în zonă, din cauza ninsorii puternice iscate brusc și neașteptat (era după Paște), mașina a derapat și a intrat în șanț. Nu pot uita nici acum cât de speriați am ieșit din mașină, încercând să găsim pe cineva să ne ajute să scoatem mașina. Uitasem și de fi-miu (având atunci vreo 4 anișori), care plângea în hohote pe bancheta din spate, legat cu centura de siguranță. Un arhitect din Brașov, care trecea cu mașina pe acolo, ne-a ajutat să ieșim. A oprit mai multe mașini, șoferii dând dovadă de o solidaritate extraordinară. Le port și acum recunoștință în gând.

Probabil, conform aceluiași algoritm, îmi voi reaminti după ceva vreme și de ”buba” făcută zilele trecute, când mi-am prins degetul în ușă. 🙂

***

Nu vreau să credeți că am o preferință ciudată pentru întâmplările negative, dar cred că un pic de ”durere” primită periodic ne face să apreciem mai bine ceea ce avem. O existență perfectă mi se pare de o plictiseală îngrozitoare.

La fel ca o vacanță gen ultra all inclusive, în care cazarea e perfectă, mâncarea din abundență și pe toate gusturile, entertainment-ul și, în general, serviciile clubului sunt din categoria ”the best” dar … peste ani, ne amintim tot de vacanțele mai bogate în isprăvi și aventuri.

***

În loc de concluzie: de pe la vârsta de 1 an, când toți copiii preferă mâncărurile dulci sau dulcegi, eu mâncam cu poftă (și strâmbându-mă, în același timp) lămîie. Cred că de atunci am înțeles că viața trebuie condimentată. Acum prefer sarea și piperul. Atât la propriu, cât și la figurat.

La voi cum e? ”milk & sugar” sau ”salt & pepper”? 🙂

Eu şi Cutremurul

me-earthquake-04-03-2017

Daaa, trebuie să recunosc că, deşi am ceva experienţă în relaţia cu cutremurele, nu mai vorbesc de câtă literatură am citit pe tema asta (am chiar şi un “Manual de supravieţuire” acasă), tot îmi stă inima în loc şi mi se zburleşte părul de panică de câte ori mai apare câte unul.

***

Iată istoria trăirilor mele cutremurate marcante:

4 martie 1977, Baia Mare – vârstă aprox. 9 ani, acasă, seară, mâncam mămăliguţă cu lapte. Lingura a început să zăngăne în farfurie. Fără vreun zgâlţâit memorabil. De la TV am aflat ce nenorocire se întâmplase.

Iarnă 1986-1987, Bucureşti – studentă în anul I, seară, taclale cu prietenele, ultimul etaj (4) cămin Occidentului, clădire cu risc seismic (fost spital din timpul războiului, demolat acum câţiva ani, reconstruit cămin studenţesc modern). Zgâlţâitură puternică. Decizie luată? Am zbughit-o pe scări în jos, în timp ce eram conştientă că e o prostie ce fac (mă documentasem deja că scările sunt primele care se dărâmă în caz de cutremur).

Mai 1990, Bucureşti – studentă, pre-sesiune, dormeam. Da, ştiu, era pe la prânz, asta e, atunci încă îmi mai permiteam beauty-naps. 🙂 Garsonieră Piaţa Galaţi, clădire cu risc seismic major, avea nişte grinzi exterioare la cca 2 metri distanţă de peretele blocului. Trezită brutal. Biblioteca de lângă pat se înclinase îngrijorător spre pat, nişte vaze au căzut, făcându-se ţăndări. La fel, grinzile exterioare (din beton), le vedeam pe fereastră. Mi-am dat seama imediat că e „groasă” treaba şi m-am gândit ce naiba să fac: să-mi iau şosete (eram în pijama), musai un pulover (dacă pică blocul şi nu mă găsesc salvatorii, o să-mi fie frig peste noapte). De telefoane mobile nici nu auzise cineva la vremea aia. Singurul lucru cât de cât reconfortant era că locuiam cu o fostă colegă de facultate, care lucra deja şi era la serviciu la momentul cutremurului (te pup, „11”! – porecla ei, având nişte picioare superbe) … şi care ar fi ştiut de mine în caz că se dărâma blocul. Mă gândeam doar la părinţii mei.

A mai fost o replică puternică în noaptea următoare … din nou, şosete, jachetă, chestii de supravieţuire. Noroc că a fost doar sperietura.

***

Anii au trecut, am mai prins nişte cutremure în Bucureşti, majoritatea acasă şi, deşi casa unde locuiesc acum e construită prin 1940 şi a rezistat la cutremurele anterioare, tot intru în mega-panică la fiecare cutremur. Sau alertă de cutremur. 🙂 Ca cea de aseară de pe aplicaţia Biziday (pe care mi-am instalat-o pe mobil în PRIMUL RÂND pentru alertele de cutremur). Deşi toate semnalele duceau către o hacker-eală a aplicaţiei: 10 pe scara Richter (care se termină la max 9), apoi, 10 km adâncime (!!!), tot i-am scos urgent afară pe băieţii mei (care au ieşit doar de gura mea, nefiind convinşi că urmează ceva nasol). Iar eu, evident, căutam tot pulovere groase, cizme, jachete, pături, apă … şi telefonul care, de-al naibii, era aproape descărcat. 🙂

Mă bucur că a fost doar o alarmă falsă, dincolo de problemele de securitate informatică a aplicaţiei Biziday (pe care nu intenţionez s-o dezinstalez de pe mobil), sigur se vor remedia aceste probleme, vorba aia, şi site-ul NASA a fost hacker-it.

Dar mi-am dat seama cât de nepregătită sunt (încă) pentru cazurile de calamităţi naturale. Privind în urmă, aş face o altă prioritizare acum: fluier în loc de telefon mobil – nu râdeţi, fluierul nu se descarcă şi poate da indicaţii despre localizarea ta doar dintr-o suflare, la propriu. Plus o lanternă, nişte batoane energizante din cereale şi fructe uscate. De apă am mai zis.

Ca metodă de auto-protecţie, cred (şi sper) că aş aplica metoda recomandată de şcolile de pilotaj auto, de a-mi proteja capul cu mâinile, metodă recomandată în caz de răsturnare a maşinii (ca să nu-ţi rupi gâtul).

Ufff, de fapt ce voiam să spun, ca o concluzie: oameni buni, bucuraţi-vă de viaţă şi de oamenii care vă înconjoară! În faţa unei catastrofe, orice altă problemă existenţială e o glumă!

be-happy-free-wallpaper.jpg

NIŞTE CHESTII PE CARE NU LE POT PRICEPE ORICÂT MĂ STRĂDUIESC

puzzle-432569_1920-postare-18-09-2016

Câteva întrebări rămase fără răspuns … logic. 🙂

Ordinea e pur aleatoare.

  1. De ce unii postează pe Facebook şi îşi dau „like” propriilor postări? Nu e de la sine înţeles că TOCMAI de-aia pun poza sau articolul respectiv, pentru că LE PLACE? Sau stau prost cu selfistimu’ şi li se pare că nu au destui apreciatori (vedeţi că şi limba română permite crearea de cuvinte 🙂 )?
  1. De ce îşi fac fetele selfie-uri în oglinda din budele restaurantelor şi hotelurilor? Am vazut şi eu câteva fix în timpul „shooting-ului”.
  1. De ce se fardează unele fete când merg la plajă? Oare chiar aşa urâte sunt când nu se machiază? Sunt curioasă dacă noaptea dorm tot machiate, să nu-şi strice imaginea în faţa sponsorului (pardon, prietenului). 🙂
  1. De ce continuăm să cumpărăm ca disperaţii mâncare şi băutură de sărbători sau atunci când mergem la un grătar? Hai, că băutura nu se strică, dar atât după sărbătorile de iarna, cât şi după Paşte, se aruncă jumătate din mâncarea cumpărată.
  1. Care e rostul răutăţii gratuite? Sunt curioasă cât timp sunt fericiţi „practicienii” din domeniu când dau la cap celor din jur sau când mănâncă rahat despre cei de care se simt ameninţaţi. Şi, mai ales, de ce se supără atunci când le aplici acelaşi tratament?
  1. De ce grasele insistă sa poarte colanţi cu vedere la părţile intime sau alte ţinute care le dezavantajează vizibil? Şi-apoi se supără că face lumea mişto de ele.
  1. De ce punem pe Facebook 100 de poze aproape identice şi care nu sunt reprezentative decât pentru 2-3 oameni din lista proprie de prieteni? Cum ar fi de la nunta la care suntem invitaţi (99% din prietenii de pe Facebook nu cunosc pe nimeni în afară de noi, iar noi NU apărem în toate pozele). Sau zeci de poze cu pădurea/muntele în/pe care ne plimbăm într-un week-end (dacă chiar facem poze faine, mai bine participăm cu ele la un concurs foto).
  1. De ce ÎNCĂ mai credem în poveşti cu zâne nutriţioniste sau motivaţionale care ne escrochează (pardon, ne învaţă), pe DOAR salariul nostru dintr-o 1 lună: cum să slăbim în 10 zile, cum să ne îmbogăţim într-o lună, cum să atragem prosperitatea în 2 săptămâni, cum să avem succes în viaţă, cum să vindem dublu în doar 1 săptămână, cum să ne echilibrăm viaţa în 15 paşi ş.a.
  1. Mai avem aşteptări de la sfintele moaşte ale oricărui sfânt sau mucenic sau făcător de minuni „dumnezeieşti”? Dacă da, atunci de ce mai avem bolnavi cu boli grave sau nefericire şi sărăcie în lume?
  1. De ce suntem atât de disperaţi să arătăm lumii ce „happy” suntem, in loc să ne străduim DOAR SĂ FIM fericiţi şi atât.
  1. De ce, întotdeauna, dar absolut ÎNTOTDEAUNA, vina pentru viaţa pe care o avem e a altora?

 

BONUS: De ce pătrunjelul din piaţă este legat cu aţă de 50 de ori, astfel încât, atunci când desfaci legatura, te alegi cu ditamai bobina de aţă înfăşurată în jurul degetelor? Nu e mai simplu pentru fiecare (şi vânzător şi cumpărător) să fie legate cu un elastic? Tot ce pot presupune este că vânzătorul se plictiseşte în piaţă sau stă prost cu nervii. Dar chiar TOŢI vânzătorii români au această problemă? Hmmm, o fi vreo chestie, sper … logică. 🙂

 

Foto

This simple thing

Vi s-a intamplat sa va surprinda cineva atat de mult incat sa simtiti nevoia sa povestiti si altora? Mie da, de nenumarate ori. Mai ales despre experientele neplacute, in urma carora am simtit dezamagire, frustrare, revolta, umilinta. Despre unele din aceste experiente am mai scris pe blog.

In realitate, fiecare din noi ne lovim de asemenea situatii destul de des. Astfel incat ajungem sa le asimilam unor comportamente normale: de exemplu, atitudinea superioara afisata de diversi functionari sau lucratori comerciali, nepasarea fata de client, falsa amabilitate si, in general, atitudinile gen “asa, si, care-i problema?”

Sunt o persoana pozitiva si optimista, totusi, asemenea reactii imi lasa, macar pentru cateva ore, un gust teribil de amar. Am invatat sa-mi ajustez asteptarile, pentru a nu amplifica starea de dezamagire si dezgust atunci cand vreun cetatean platit din banii mei ma plezneste cu asemenea atitudini.

Ei bine, va imaginati ce surpriza placuta am atunci cand reactiile sunt total diferite de cele de care va spuneam mai sus! Si DA, pentru oamenii care ma surprind astfel scriu acest articol.

***

Ieri, fiind in zona sediului furnizorului de apa, m-am hotarat sa intru sa platesc factura la casierie. De obicei platesc prin banca, fiind absolut oripilata de statul la coada la institutile statului (cand am de dus/luat documente), fisc, banca, nu mai vorbesc de Posta, ca ma deprim numai amintindu-mi senzatia. 🙂

Spre surprinderea mea, nu era nimeni la casierie. Dar surpriza adevarata tocmai urma sa vina. Casiera, cu un zambet cald, vazandu-ma ca nu aveam factura la mine, s-a oferit sa ma ajute. Nu intru in amanunte, dar intreaga interactiune s-a desfasurat atat de placut, de parca eram cele mai bune prietene, iar ea se bucura sincer ca ma vede si ca ma poate ajuta. De prisos sa va spun cat de incantata am plecat de acolo.

***

O alta intamplare similara am experimentat in urma cu cca 1 luna, cand imi cautam o crema de plaja (aveam in vedere anumite proprietati). Dupa ce intrasem in mai multe farmacii si supermarketuri, unde am dat fie de indiferenta si neimplicarea vanzatoarelor, fie de “vanzatori-uliu”, gata sa-mi bage pe gat un produs de-al lor, am intrat intamplator intr-un magazin al unei firme de cosmetice.

Fata de la magazin m-a impresionat foarte placut prin naturalete, atentie (a inteles exact ce ma intereseaza la produs si mi-a facut cateva recomandari utile, de care am tinut cont), a fost calda si prietenoasa, mi-a zambit tot timpul … pe scurt, exact asa cum ar trebui sa fie orice angajat care lucreaza cu clientii.

M-am gandit mult la ea in ziua respectiva. A fost atat de simplu sa ma castige! Fara trucuri fortate de vanzari, fara agresivitate, fara falsa amabilitate. Folosisem deja niste produse ale marcii respective, dar atitudinea acelei fete ma va face sa ma intorc sigur in magazinul unde am intalnit-o, chiar daca produsele firmei respective se gasesc si in alte magazine.

Si pentru ca povestea mea are si un final (fericit, de data asta), trebuie sa vi-l impartasesc. Poate va veti gandi mai mult atunci cand treceti prin experiente similare.

***

Plecam a 2-a zi la mare. Se facuse deja tarziu, avusesem ceva treaba in ziua respectiva si eram obosita. N-am putut, insa, sa merg la culcare fara sa fac un lucru pe care simteam ca am datoria sa-l fac. Ca semn de recunostinta.

Am cautat adresa de mail de contact a firmei producatoare. Era vineri seara, cu siguranta nu mai era nimeni care sa-mi raspunda. M-am gandit ca vor citi mailul luni dimineata. Am povestit despre experienta mea placuta pe care am avut-o cu salariata lor, rugandu-i, in mod special, sa-i comunice si ei opinia mea. Pentru ca stiu cat de important este pentru un angajat sa primeasca feedback pozitiv de la un client. Conteaza al naibii de mult.

Dupa vreo ora, am primit raspuns la mail. De la un director al firmei respective. Cu multumiri pentru analiza facuta si cu promisiunea de a transmite aprecierile mele salariatei lor. Atunci am stiut ca un OM va incepe o saptamana mai buna, va fi mai fericit si mai motivat. M-am culcat multumita.

Atat de simplu! 🙂

 

Foto

 

 

Gipsy Style – poveste adevarata

dancers-1054002_1280 (gipsy, pixabay, 08.04.2016)

Nu cred ca as fi scris azi acest articol, dar mi-am amintit de o intamplare hazlie legata de tigani. Si, pentru ca azi e Ziua Internationala a Tiganilor, m-am gandit ca n-ar strica sa detensionez putin conflictul intre tigani si anti-tigani. Cel putin pentru moment. 🙂

Pana sa se pensioneze, tatal meu a fost seful serviciului social de la Primaria Baia Mare. Cumsecade fiind, ajuta pe toata lumea care calca pragul primariei pentru ajutoare sociale. In sensul dosarului intocmit, cu recomandare favorabila.

Dupa mai multi ani, fiind la cumparaturi in piata, tata a constatat ca ii lipseste portofelul. Care nu era nici acasa. Si-a dat seama ca cineva i-l furase. Din pacate, sansele de a-l recupera erau minime.

Intr-o zi, cineva a sunat la usa parintilor mei. Era un tigan, care i-a facut tatalui meu surpriza vietii lui: i-a inmanat portofelul. Cu toti banii si actele.

Ce credeti ca se intamplase? Tiganul hot, odata ajuns acasa (la el), i-a povestit pirandei lui de ciordeala facuta. Cand s-a uitat piranda in portofel si a vazut buletinul tatalui meu, l-a luat pe tigan la rost:

“Cum ai putut sa-i furi tocmai lui portofelul? Nu stii ca omul asta ne da ajutoarele sociale? Te duci urgent si-i duci portofelul inapoi.”

***

M-am intersectat si eu, de-a lungul timpului, cu tigani. Cu majoritatea am avut experiente pozitive.

In copilarie am avut o prietena buna tiganca (era vecina cu bunica mea); apoi am avut cativa colegi tigani (scoala, facultate, serviciu) si chiar vecini tigani. Relatiile au fost foarte civilizate.

Nu mai spun ce incantata de atmosfera tiganeasca din zona Buzesti am fost cand am venit la facultate in Bucuresti, iar caminul nostru era foarte aproape de aceasta zona (acum, renovata aproape complet). Am prins cateva nunti tiganesti “de strada” absolut fascinante. Cu taraf tiganesc si muzica ce imi amintea de muzica filmului “Satra”.

Totusi, n-am sa accept niciodata cersetoria si hotia, a tiganilor sau oricarei alte nationalitati. Pana la urma, ce e mai rau: sa-ti fure un tigan 100 lei sau un parlamentar cateva milioane de EUR? Diferenta intre ei e stilul manierat si cuvintele convingatoare (ca sa nu zic “manipulatoare”).

***

Nu e momentul sa intru in analize pro- / contra- tiganilor (o fac cei calificati in acest sens), dar sunt ferm convinsa ca, prin niste programe sanatoase de educare si integrare a tiganilor in comunitate, am avea mai multe exemple ca cel din povestea mea. Cuvantul-cheie e RESPECT. Pentru omenia de care a dat dovada, respectand toate categoriile sociale, tata a fost rasplatit, la randul lui, cu respect. Ar trebui sa ne gandim mai des la cuvantul asta. Cu totii.

Foto

Drumul de la un obicei ingrozitor la o cauza nobila

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

In urma cu cateva luni, intr-un anumit context (fara relevanta pentru acest articol), am primit un chestionar care m-a fortat, oarecum, sa privesc retrospectiv asupra catorva aspecte mai putin placute ale vietii mele.

A fost destul de dureros sa refac drumul parcurs, dar rezultatul e destul de spectaculos. Cred ca e o experienta care merita impartasita. Iata mini-chestionarul si raspunsurile mele:

***

Intrebarea 1: Care este problema care te scoate din sărite?

Ma calca pe nervi gramezile dezorganizate si haosul. Am suferit multi ani de „hoarding disorder”, de care am inceput sa scap fooooooarte greu si in timp. Inca nu m-am vindecat complet.

Totul a inceput de la „colectionarea” ziarelor si revistelor. Apoi hainelor. Apoi diverselor chestii casnice. Apoi am inceput sa ma sufoc. Si sa sufar daca se intampla ceva cu „gramada” mea (ex. sa fie aruncata la gunoi, fara stiinta mea).

Cand am realizat ca ma nemultumeste profund ambientul, am inceput sa triez, sa fac ceva cu gramezile. Cred ca atunci a incoltit in mine ideea de colectare selectiva.

Primele lucruri de care m-am debarasat fara suferinta au fost ziare si reviste de care eram sigura ca nu ma voi mai atinge vreodata. Prima lor destinatie (legate frumos cu sfoara) a fost trotuarul din fata casei. In speranta ca vor fi de folos cuiva. Ma bucuram cand dispareau.

Apoi am inceput sa le duc la „clopotele” montate de primarie / salubristi (valabil si azi). Ulterior am facut acelasi lucru cu plasticul.

Cu hainele a fost mai simplu, o mare parte le-am dat cadou unor persoane care realmente s-au bucurat enorm. Am incercat si vanzarea (mai ales a celor nou-noute), dar imi consuma prea multa energie si timp.

Acum 2 ani am cumparat containere de colectare selectiva a deseurilor generate acasa si … cam asa s-a nascut pasiunea mea de reciclator convins.

***

Intrebarea 2: Cine si cum poate să te scape de ea (n.r. de problema)?

De la hoarding la gunoiul ugly & stinky nu sunt decat … cativa pasi.

Am inceput sa „vad” lucruri pe care nu le vedeam inainte – gunoaie aruncate aiurea, mucuri de tigara, praf pe strazi s.a.

Am vazut si ca, pe o distanta de cateva sute de km, in Croatia, prin munti, nu era nici urma de mizerie. Am mai vazut intr-un documentar TV ca in Austria se recicleaza resturile menajere vegetale pe o suprafata imensa de compost. La fel in Egipt, unde exista o „fabrica” de compost in mijlocul desertului, unde sunt angajate cca 2000 persoane.

Eu am inceput singura o lupta cu mine insami, acum cred ca e momentul sa trec la nivelul urmator. Sunt suficient de determinata sa nu ma opresc aici.

Si imi place enorm sa vad ca mai sunt „idealisti” ca mine, care lupta cu inertia, prostia, ignoranta, lacomia si coruptia. Dar am si satisfactii (putin rautacioase, intr-adevar) sa vad ca se dau amenzi. Mari.

***

Intrebarea 3: Cum ai aborda rezolvarea problemei sau cum ai comunica cu cineva care te poate ajuta, ca să il/o convingi să rezolve problema? Poti sa incluzi si solutii propuse.

Cel mai bun exemplu este cel personal.

Own lifestyle. Advocacy. Lobby. Spread the word. Enjoy the results with everybody.

***

Povestea mea nu s-a terminat. Dimpotriva, e mai incitanta ca oricand. Privesc in urma pasii pe care i-am facut si sunt tare mandra de mine! 🙂

Si nimic nu mi se pare mai potrivit ca epilog al acestui episod decat o cugetare a lui Aristotel:

“Suntem ceea ce facem. Astfel, excelenta nu este un act, ci un obicei.”

Foto: arhiva personala