Diferența între mersul la vot și pelerinajul religios

În spațiul public au apărut disensiuni între cei care susțin pelerinajele religioase pe vreme de pandemie și cei care le consideră inoportune și riscante, primii argumentând, între altele, că nu e nicio diferență între acestea și mersul la vot.

Păi, hai să vedem, cu argumente, cum stau lucrurile:

1. Frecvență:
   • Votare: în 2020 ar fi 2 scrutine electorale – alegerile locale (27 septembrie) și alegerile parlamentare (6 decembrie)
   • Pelerinaje și alte ocazii care au presupus aglomerări publice religioase în 2020 – cel puțin 5, de care-mi amintesc: Sf. Parascheva, Sf. Nectarie, Sf. Dumitru, Sf. Mina, Sf. Andrei. E adevărat că unele au loc doar pe plan local, dar dacă adăugăm slujbele de duminică, mai avem cel puțin 50 de zile de aglomerări în toată țara.
2. Spațiu:
   • Votare: din proprie experiență (vezi foto), am așteptat afară, la coadă, să ne permită jandarmii să intrăm în școala unde urma să votăm. La intrarea în secția de vot (una din clase), am stat la o coadă mică, timp în care o persoană din organizare ne oferea dezinfectant și cred că și mănuși (eu am luat doar dezinfectant).
   • Pelerinaje: din toate pozele publicate, văd o mare aglomerare de oameni, atât afară, cât și în incinta bisericii. Și nu am văzut mare organizare (sau, dacă au fost jandarmi, am impresia că nu au făcut față valurilor de oameni care se înghesuiau la pupat moaște).
3. Timp de interacțiune:
   • Votare: la locale nu cred că am stat mai mult de 15-20 min afară (cu păstrare distanță între votanți), la coada din interior cam 10 min (idem păstrare distanță), iar în secția de vot max. 5 min (cu tot cu verificat acte)
   • Pelerinaje: ore în șir (stat la coadă + interior).
4. Expunere directă la risc:
   • Votare: niciuna – se intră cu mască, iar verificarea cu actul de identitate (coborât masca pentru identificare) durează 2 secunde.
   • Pelerinaje: mare – pupat moaște, icoane, linguriță împărtășanie etc., între care NU se face nicio dezinfectare.
5. Antecedente care confirmă infectarea (votare vs. pelerinaje):
   • Votare: eu personal nu cunosc (și nici nu am aflat din mass media)
   • Pelerinaje: am multiple exemple, pun aici doar câteva mai cunoscute, în care chiar popii au neglijat măsurile de precauție, s-au infectat și au murit:
     • Mitropolitul Muntenegrului, care spunea că pelerinajele sunt „vaccinul lui Dumnezeu”, a murit în luna octombrie 2020 din cauza Covid_19
     • Patriarhul Serbiei a murit de Covid în luna noiembrie 2020, după o slujbă fără respectarea măsurilor. Tot în articolul din link găsiți și o listă a înalților prelați din lume și din România care s-au îmbolnăvit de Covid-19 după ce au bagatelizat pericolul epidemiei.
     • Arhiepiscopul Pimen al Sucevei a murit în luna mai 2020 din cauza coronavirusului
     • Preotul Vasile Ailioaiei (București) a murit în septembrie 2020 după ce s-a infectat cu SARS_CoV_2.

***

A fi responsabil față de viața semenilor noștri înseamnă și a-i feri de expunerea la riscul îmbolnăvirii, nicidecum a avea o reacție gen ”cum le-o fi norocul”, promovată de ÎPS Teodosie înaintea pelerinajului de Sf. Andrei. Cum altfel am putea interpreta răspunsul lui la întrebarea unui post TV local – dacă există riscul de îmbolnăvire la pelerinaj?

 „Nu, cine vine la această sărbătoare, iar acolo este momentul să plece din viaţa aceasta, el pleacă la Dumnezeu. Dar a venit la sărbătoare. A venit însetat cu sufletul după Dumnezeu. Noi nu îi chemăm cu forţa, îi invităm.”

La fel de iresponsabilă este reacția avocatei ÎPS Teodosie: ”Și dacă ne-ar fi oprit, o luam pe câmp şi ajungeam la Sfântul Andrei” … precum și răspunsul halucinant al acesteia la remarca unui jurnalist, care i-a spus că este pandemie: „Nu există aşa ceva! Duceţi-vă la Tătaru să vă spună de ce nu a decretat epidemie pe teritoriul României. (…) E totul o mascaradă”.

***

Cât despre reacția bisericii, aș spune că Biserica Catolică este cu mult mai responsabilă și comunică un mesaj mult mai rațional față de mesajul prelaților Bisericii Ortodoxe.

Iată ce spunea Preotul Francisc Doboș, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice din București încă din luna martie_2020:

„Vom ține legătura întotdeauna cu autoritățile. Vom respecta legile țării. Trebuie să fim prudenți, știm că Dumnezeu ne salvează, dar nu îl ispitim pe Dumnezeu. … Noi folosim atât credința, știm că Dumnezeu este cel care ne mântuiește, dar iarăși tot Dumnezeu ne-a dat și rațiune, să fim prudenți și responsabili față de viața semenilor noștri, fără să intrăm în această pandemie a fricii.”

Iar ieri (30 noiembrie), Papa Francisc anunța că, din cauza actualei stări de urgență sanitară și cu scopul de a evita riscul de infectare între persoane, a decis să anuleze tradiționalul pelerinaj pe care pontifii îl fac pe 8 decembrie la imagina Fecioarei Maria din centrul_istoric_al_Romei.

***

E grea această perioadă, pentru marea majoritate din noi. Dar să spui de măsurile autorităților că sunt o mascaradă? Cine face asta mizează pe omiterea (intenționată, aș zice) a unor fapte reale. Dacă omitem moartea unor oameni care aveau aceeași impresie, că suntem victima unor conspirații și că boala nu e atât de gravă, înseamnă că avem memoria scurtă și nu ținem cont de realitate.

Să ne amintim cazul șoferului care făcea mișto de cei care cred în Covid, mort ulterior (aprilie 2020) chiar de această boală, deși era relativ tânăr. Ironia_sorții, nu?

Sau de gravida din Arad care a murit în luna august 2020 din cauza COVID-19 (și) pentru că nu credea în existența virusului: „Nu port mască, nu_voi_face_niciun_vaccin”.

Sau de jandarmul din Sibiu a murit de COVID-19 în luna octombrie 2020 și care, înainte de boală, scria că nu crede în virus și cei_care_spun_că_au_COVID_sunt_plătiți.

Așa că nu este vorba despre privarea de credință, despre îngrădirea unor drepturi ale credincioșilor, ci despre RESPONSABILITATE. În timp ce Biserica Catolică reacționează absolut normal, Biserica Ortodoxă instigă la nerespectarea măsurilor luate de autorități pentru TOȚI cetățenii țării, nu doar pentru ortodocși, dovedind mai degrabă un interes mărit pentru aceste adunări, astfel încât nu poți să nu te întrebi de ce au reacția asta, diametral opusă de cea a catolicilor. Nu vreau să comentez mai mult.

***

Și aș mai adăuga un amănunt, poate la fel de important ca celelalte: ce avem de câștigat / pierdut participând la vot față de participarea la pelerinajele religioase?

Voi începe cu pelerinajele. Oamenii participă la pelerinaje cu speranța iertării păcatelor și a mântuirii, pentru tămăduire sufletească și trupească. Dacă urmărim istoria pelerinajelor, aflăm că în trecut, pe drumurile pelerinilor se aflau mănăstiri, din etapă în etapă, la care pelerinii se puteau odihni, ruga și primi sprijin spiritual de la călugări. Astăzi există persoane cu o pregătire specială, care-i ajută pe oameni să găsească răspunsuri la întrebările cu care au pornit de fapt la drum. De asemenea, pelerinajul exercită o atracție și asupra celor care nu îl practică din motive religioase. Un motiv îl reprezintă discuțiile pe care oamenii le poartă pe drum. Mersul pe jos e relaxant și eliberează_gândirea.

Pe mine nu m-au atras niciodată pelerinajele religioase, dar respect perseverența celor care pornesc pe un asemenea drum. Pentru că este un drum al anduranței, al voinței, un fel de ”Ironman competition”. Însă e o alegere personală, care poate fi făcută oricând în timpul anului și nu are niciun impact asupra viitorului unei națiuni. Iar orice încercare a preoților de a impune necesitatea pelerinajelor mi se pare un abuz la adresa noastră, a celorlalți, atât timp cât reprezintă o foarte clară expunere a noastră la riscul îmbolnăvirii cu Covid-19 în perioada actuală.

În schimb, participând la vot ne exprimăm ferm poziția față de viitorul nostru și al copiilor noștri. Neparticipând, îi lăsăm pe ceilalți să ne decidă soarta. Istoria a demonstrat asta, cel puțin în România, care e plină de ”geniali” care nu au cu cine să voteze și care, la modul cel mai serios, ar trebui fie să plătească fie cu amendă pentru absența nemotivată la vot, fie să li se retragă dreptul legal la vot, cel puțin pentru o perioadă, pentru a avea timp să se lămurească de_ce_votul_este_important.

Mai mult, dacă doar în 2020 am avut cel puțin 5 pelerinaje, de votat votăm DOAR o dată la 4 sau 5 ani (în 2019-2020 votăm în total de 4 ori, la alegerile europarlamentare, prezidențiale, locale și parlamentare), iar procesul de votare este cu mult mai scurt ca durată, expunere la risc mult mai redusă decât în cazul pelerinajelor (vezi argumentele de la începutul articolului).

***

Concluzia mea e foarte clară: voi merge la vot, voi respecta întocmai recomandările medicilor și autorităților, mă voi proteja cu mască, dezinfectant și distanțare socială și sper din suflet ca votul meu și al celor care cred că țara asta merită mai mult decât să fie în slujba unor dogme din secolele trecute să conteze. Și, ca de obicei, voi vota pentru PROGRES.

Foto: Inquam_Photos și arhiva personală

Proiect 1 Upcycling (lemn/mobilă)

De multă vreme îmi doresc să schimb aspectul unor obiecte din casă. Obiecte pe care NU vreau să le arunc (au încă valoare de întrebuințare), dar care nici nu-mi mai plac așa cum arată. Încă nu e vremea nici să le donez sau să le dau la reciclat. Și vorbesc de mobilier, covoare, veselă, nu mai zic de haine, genți, încălțăminte!

Și, pentru că mă pasionează de mai multă vreme upcycling-ul (reciclarea creativă a produselor sau, mai corect, reciclarea manuală), m-am decis să pun în practică și să fac public primul proiect de upcycling, folosind mobilierul din camera fiului meu, proaspăt mutat. Desigur, l-am întrebat întâi dacă-mi dă voie (mna, sunt un părinte disciplinat 🙂 ). Mobilierul pe care pusesem ochii să-l ”execut” e compus dintr-un șifonier din furnir stejar și o masă de birou cu ”noptiera” aferentă. Ceva tot stejar, dar o nuanță ușor diferită (nu erau în set). Pentru a nu încărca articolul, am pus doar poze cu șifonierul.

***

Iată ce materiale am folosit:

• Vopsea email pe bază de apă ”Evrika” de la Azur (culoarea ”gri taupe”, adică un grej) – o cutie mică, de 0,75 l, din care mi-a rămas cam jumătate, dar o voi folosi la vopsirea rafturilor din cameră
• Vopsea email pe bază de apă ”Evrika” de la Azur (culoarea ”alb lotus”, pentru a obține o nuanță mai deschisă când am dat mâna a 2-a de vopsea) – o cutie mică, de 0,75 l (am folosit cam un sfert; surplusul îl voi folosi la alte proiecte)
• 3 pensule (una lată, una intermediară și una subțire, pentru detalii)
• 1 trafalet de 10 cm
• 1 băț pentru omogenizarea vopselei (eu am folosit un creion ros de pisică)
• Folie și bandă de protecție (de pus pe margini, pentru a nu vopsi și decorul)
• Vopsea acrilică metalizată de la ”Cadence” (nuanțele bronz și platină), pentru efectul de antichizare
• Pâslă abrazivă – pentru efectul de antichizare
• Cârpe (pentru șters rapid imperfecțiunile) și apă (pentru a pune imediat pensulele și trafaletul, altfel se usucă, cum mi s-a întâmplat într-o zi cu trafaletul, acum jumătate alb și jumătate grej).

Total cost: sub 100 lei (mi-au și rămas materiale care pot fi folosite și pentru alte proiecte).

Important: vopseaua se usucă complet foarte repede (cca 30 minute), așa că un proiect similar se poate realiza chiar într-o singură zi. Eu m-am câcâit câteva zile, din lipsă de curaj, deși știam că, dacă greșesc ceva masiv, pot acoperi urmele ”dezastrului” cu o simplă mână de vopsea.

Iată de unde am plecat și pașii parcurși:

Așa arăta mobila în varianta inițială:

Vopseaua folosită:

Vopsea Evrika Gri Taupe

Vopsea Evrika Alb Lotus

Prima mână de vopsea:

Pentru mâna a 2-a de vopsea am deschis nuanța inițială cu alb. Mai jos, se observă diferența de nuanțe între prima mână de vopsea (dreapta, mai închisă) și a doua mână (stânga, mai deschisă).

Apoi m-am gândit că aș putea să dau un pic de personalitate șifonierului. Cum încă nu am curajul să pictez ceva gen model abstract sau floral în stilul mobilierului săsesc pictat manual (nici măcar folosind stencils de la magazinele de profil), am zis să încerc să-l antichizez puțin. În fond, dacă ieșea ceva groaznic, aveam soluția de avarie: trafaletul. 🙂

Culorile folosite pentru efectul antichizat:

Și, desigur, am făcut primele greșeli: în partea de jos a șifonierului am folosit inițial doar pensula, vopsind din colț spre exterior, oarecum pierdut … sau, cel puțin, așa am încercat. Însă după ce am dat prima pensulă de culoare metalizată, mi-am dat seama că nu arată bine și se văd inestetic dârele de vopsea. Am mai dres busuiocul ulterior. În partea de sus am abordat alt stil – am ”tapotat” vopseaua, ca în poza de mai jos (aici e doar nuanța bronz, dar peste ea am dat și cu nuanța platină):

Cam așa arăta după ce am dat ambele nuanțe de vopsea metalizată (bronz și platină):

Cum mi s-a părut cam lucios look-ul obținut, m-am hotărât să ”zgârii” puțin marginile și părțile proeminente ale șifonierului cu o pâslă abrazivă specială pentru mobilier, pe care a încercat-o și Cleo:

Și iată cum a ieșit în final (cu precizarea că încă nu am aranjat covorul și nici nu am mutat veioza la locul ei):

Ținând cont de faptul că este primul proiect de upcycling realizat de mine cap-coadă (fără ajutor), cred că m-am descurcat destul de bine. 🙂

Foto: arhiva personală

Inspirație: Kacha

O rezoluție de (aproape) mijloc de an

Acum 10 ani și 4 luni m-am lăsat de fumat, după vreo 20 de ani de „fumăciune”. Asta a fost singura rezoluție de care m-am ținut fix din prima zi a anului 2010.

Dar m-am pregătit psihic pentru acest moment încă din vara lui 2009. Savuram cu o plăcere și mai mare țigările de dinaintea „lăsatului”, plusând chiar până la 2 pachete pe zi. Cum ar fi, fumam „în avans” pentru când urma să mă las. 😀

Ei, cam așa mă simt și acum, când m-am hotărât să renunț (😉) la colăceii și aripioarele din dotare, de care vreau să mă debarasez începând cu 1 mai 2020. Așa că, zilele astea îmi încânt papilele gustative și simțul olfactiv cu cei mai păcătoși carbohidrați, cele mai obraznice produse lactate și cele mai neaoșe grăsimi.

Cumva, noua rezoluție sper să fie un offset al efectelor secundare ale lăsatului de fumat (când am înlocuit acest viciu cu glojditul, rezultând un delta de 10 kg net).

Aceastea fiind zise, vă las … mă așteaptă o pâine cu unt (pâine de casă și unt de țară). AMR 2 zile. 😁

Acest articol a fost publicat întâi pe Facebook. M-am gândit că merită imortalizat măcar ca să mă determine să nu renunț. Știți cum e: ce scrii tu cu mânuța ta …

”Commitment means staying loyal to what you said you were going to do, long after the mood you said it in has left you.”

(nu știu cine e autorul, dar sunt 100% de acord cu el).

Foto: arhiva personală

Trei Vieți

În urmă cu câteva zile mi-a atras atenția o postare a British Council pe Facebook: ”Ce faci #deacasă cu un citat random și un munte de obiecte? 🤔Art, of course!”

Postarea era însoțită de un scurt_film în care doi profesori de la British Council (Anna Taylor și David Hughes) ne arată cum poți realiza rapid o creație artistică pornind de la ce ai disponibil pe acasă (diferite obiecte și, aș adăuga eu, chiar deșeuri care pot fi transformate în noi obiecte prin reciclare manuală sau ”upcycling”).

Și, desigur, a urmat provocarea British Council Creative Bites: ”… participă la noul #WeeklyChallenge cu lucrarea proprie”.

Cum mi-a plăcut mult tema, m-am hotărât să dau curs provocării. Am luat din bibliotecă o carte unde știam că voi găsi multă inspirație (”Marea Carte a Jocurilor” de Leigh Anderson) și am făcut exact ce am văzut în filmul lui Anne și David: am deschis cartea aleatoriu și am dat de un titlu care mi s-a părut foarte sugestiv în contextul perioadei prin care trecem (al pandemiei cu SARS-Cov2). Titlul pe care mi-au căzut ochii era ”Trei Vieți”.

Practic, noi, acum, trecem prin trei vieți: o viață pe care am avut-o înainte de pandemie, una pe care o ducem acum (total diferită de cea anterioară, în care suntem noi cu noi înșine și, eventual, cu cei din familie) și viața care ne așteaptă după ce vom fi trecut (sper, cu bine) de blestemul virusului ucigaș.

Am căutat prin casă materiale pentru panoul pe care voiam să îl fac: câteva șervețele (am folosit tehnica șervețelului), 3 bucăți de placaj îngust și foarte subțire, vopsea acrilică, adeziv, lac, o folie acetofan, un marker gros și panoul propriu (suportul este dintr-un material plastic buretos, nu știu exact din ce e fabricat). Aveam conceptul deja în minte, mai mult mi-a luat fabricarea propriu-zisă (în special, uscarea adezivului, lacului și vopselei).

În viziunea mea, viața BEFORE coronavirus era ”la dolce vita”: călătorii, vacanțe, fashion, produse premium, consumerism, risipă și multă alergătură pentru a ne ridica la nivelul pretențiilor sociale pe care doream să le afișăm.

Viața de acum – NOW – este o viață în care stăm acasă (Home), sperăm să vină vremuri mai bune (Hope) și încercăm să facem față (Cope) situației total incerte prin care trecem, din punct de vedere medical, social și financiar.

Și, desigur, va urma viața AFTER coronavirus. Cum va fi, nu știe nimeni. Eu cred că această perioadă de izolare poate fi un ”reset” pentru fiecare din noi. Și mai cred că, după reset, vom aprecia mai mult lucrurile simple, naturale, cele care ne aduc micile bucurii, mai degrabă decât succesele răsunătoare. O grădină cu flori și legume, gâze și animale de curte sau de companie, un gem de casă și mai mult timp pe care să-l alocăm acestora.

Cred că și Confucius ar fi fost de acord cu mine 🙂 :

Foto: life_is_simple și arhiva personală

Ce avem noi aici?

Anul trecut pe vremea asta mă întorceam din concediu, din Spania. Frumos, chiar dacă era în octombrie. A fost genul de sejur în care am combinat stilul vacanțelor DIY (preferate de noi) cu cel al excursiilor organizate. În ziua alocată excursiei de grup, am luat micul dejun la hotel (aveau o mâncare excepțională, o combinație între bucătăria spaniolă și rafinament franțuzesc) și am primit un pachet cu mâncare pentru drum.

Plecam de pe litoralul Costa Brava către Barcelona, unde aveam să vizităm celebrele Sagrada Familia și Parc Guell și apoi făceam un tur al orașului, pe la alte obiective turistice. Deci, o zi lungă.

Pachetul cu mâncare era ambalat în punga personalizată din poză (nu mai rețin exact ce primiserăm, erau niște sandwich-uri și ceva dulce). Am consumat toată mâncarea, mai puțin portocala. Cea din poză. Deși ne dăduseră un cuțitaș de plastic s-o decojim, nu mă vedeam murdărindu-mă cu uleiul din coaja ei sau cu stropi de fruct. Așa că am decis s-o mănânc ulterior.

Numai că am tot amânat momentul până când … am ajuns acasă. Da, am cărat portocala cu avionul până la București. Doar nu era s-o arunc. Detest să fac risipă alimentară. A propos, știați că, în medie, aruncăm cca. 1/3 din mâncare? Fie din cauză că nu apreciem corect cât vom mânca (nu prea obișnuim să facem listă de cumpărături și să o respectăm), fie că ne tentează ofertele ”2 la preț de 1” sau mergem la cumpărături înfometați. În România, se aruncă ZILNIC 6000 tone de mâncare, în condițiile în care 7 milioane de români se află în pragul sărăciei (sursa: Eurostat). Este îngrozitor!

Revenind la subiect, am lăsat portocala în punga în care o primisem și am pus-o într-un colț al unui raft din bucătărie. Am uitat de ea vreo 2 luni, apoi m-am gândit s-o las până începe să dea semne de stafideală sau mucegai. Pur și simplu voiam să văd cât rezistă. Știam de roșiile aproape nemuritoare din import, dar și de citricele tratate chimic ca să țină cât mai mult. Eram curioasă dacă aceeași era situația și la portocala mea (dat fiind faptul că o luasem ”de la mama ei”, din Spania).

Din când în când o verificam. Era OK, niciun semn de ”îmbătrânire”. Și, uite așa, am lăsat-o neatinsă timp de 1 an. Ați citit bine: UN AN!!!

Am tăiat-o azi și, evident, i-am făcut poze. Așa ceva nu cred că voi mai vedea vreodată. Arată ca o portocală, miroase ca o portocală, deci ar trebui să fie o portocală. Însă mi-e frică s-o mănânc. O las să se stafidească de tot (sper să se întâmple asta odată) și o arunc. Direct la gunoiul menajer. Nu risc să stric compostul cu chimicale.

A propos, voi mâncați portocale? 🙂

 

Foto: arhiva personală

Top 3 absurdități din instituții

De multă vreme mă tot gândesc să imortalizez absurditățile de care dau în diverse situații, în special atunci când mă adresez unor instituții publice sau companii ce dețin monopolul pe piață și au oameni cu mentalități învechite.

Doar că, de fiecare dată, mă consum de una singură, cel mult înjur alături de prieteni sau cunoscuți care au trecut prin situații similare și … atât. După 1-2 zile, sentimentul se estompează și viața reintră în normal.

Din păcate, fără reacția cetățenilor, a consumatorilor care finanțează aceste servicii, în afară de nervii și indignarea personală, cam nimic nu se clintește în aceste organizații. Ba chiar majoritatea din ele au tupeul să pretindă că ”opinia dumneavoastră este foarte importantă pentru noi” și ”rămânem la dispoziția dumneavoastră”.

Așa că m-am gândit că, atât timp cât pe indivizii ăștia îi doare fix în dos de grija față de client (”customer care”) în mod real, nu declarativ, a reacționa proporțional cu gravitatea faptei pare a fi singura soluție de a corecta ceva în instituțiile respective. Mai mult, după ce vor fi zis că s-au corectat, dar nu e așa, poți să vii cu ”dovada” că răspunsul / reacția lor nu a fost decât praf în ochi.

Dar hai să vedem topul meu din ultimele câteva luni.

Locul 3: Poliția Română

În urmă cu cca 2 luni, fiul meu trebuia să-și schimbe cartea de identitate. Primul pas – verificarea programului de lucru de la evidența populației și lista documentelor necesare. Printre actele obligatorii – ”documentul cu care se face dovada adresei de domiciliu, …, original și copie”.

Strânge fiul meu actele necesare, iar în locul originalului contractului de proprietate a casei i-am dat o copie legalizată, pe care o făcuserăm cam în perioada în care am cumpărat casa, în caz că ne va trebui vreodată la ceva.

La poliție, fiul meu a mers însoțit de tatăl său (în calitate de proprietar al casei). Toate actele au fost bune în afară de copia legalizată a contractului casei. Deci, nu s-a putut rezolva pe loc. Totuși, ca să nu ne lungim cu actele, am luat eu un original al actului casei și l-am dus la poliție. Desigur, nu m-am putut abține să nu-l întreb pe domnul polițist DE CE nu e bună copia legalizată de notar. Mă gândeam că va răspunde că e prea veche, că s-a schimbat ceva legat de recunoașterea actelor legalizate. Dar nu. Răspunsul m-a surprins (ca să nu zic șocat): ”Trebuie prezentat originalul ca să fim siguri că nu ați vândut între timp casa”.

Deci logica e așa: dacă nu mai ai niciun act original al casei (poate au fost distruse la o inundație, incendiu sau s-au deteriorat în timp și sunt ilizibile), nu poți dovedi că ești proprietarul casei. Cu alte cuvinte, degeaba există Oficiul de cadastru, degeaba există sisteme informatice care ar fi trebuit să lege bazele de date ale Poliției cu cele ale Oficiilor de Cadastru și Publicitate Imobiliară, că tu trebuie să prezinți originalul hârtiei.

Și mai rămâne și întrebarea: de ce mai fac notarii copii legalizate de pe acte, dacă valoarea lor nu e recunoscută ca fiind egală cu cea a originalului?

În Art. 286 ” Regimul copiilor” din Noul Cod de Procedură Civilă se precizează:

”(1) Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovadă decât despre ceea ce cuprins în înscrisul original.” Adică, în cazul nostru, copia legalizată făcea dovada proprietarului locuinței.

Dar, desigur, România nu e Estonia (probabil-cea-mai-digitalizată-țară-din-lume), la noi hârtia este încă regină, iar funcționarul din instituții – un fel de mic Dumnezeu care nu admite opinii și argumente contrare.

Locul 2 – Apa Nova

Prin luna Mai 2018 ne trezim cu o notificare de restanță de cca 76 lei de la Apa Nova. Cum suntem 5 case arondate la același branșament, împărțim factura la cele 5 familii, proporțional cu consumul fiecăreia, conform indexului afișat de apometrele individuale.

După ce verificăm situația, constatăm că în luna Aprilie 2018, două familii avuseseră de plată aceeași sumă, rotunjit însemnând 76 lei. Fiecare și-a plătit datoria – una din familii la un terminal PayPoint, iar cealaltă prin transfer bancar (cu ordin de plată).

Întrucât Apa Nova e un pic mai evoluată decât Poliția – are site unde poți să-ți verifici facturile, plățile etc. – am constatat că una din plăți nu fusese înregistrată în evidențele Apa Nova, deși fusese efectuată fără probleme gen returnarea banilor. Culmea, era vorba chiar plata făcută pe canal bancar!

Urmează un schimb de sesizări către Apa Nova – e adevărat că ambele aveau aceeași sumă, dar una a fost făcută prin PayPoint, iar cealaltă prin bancă, deci nu lăsau loc la confuzii. În ultima sesizare, chiar am pus poze cu ambele dovezi ale plăților, print screen-uri cu sumele înregistrate pe site-ul lor și cu SMS-urile amenințătoare privind sistarea furnizării apei, primite de la Apa Nova.

După vreo săptămână, primesc de la Apa Nova mesajul mult așteptat: s-a rezolvat, ”vă comunicăm că plata a fost înregistrată” DAR ”la această dată, …, se înregistrează un sold de 72,85 lei” (din rotunjiri, s-a diminuat ”restanța”).

What??? Adică după ce le-am dat mură în gură toate detaliile (astfel încât nici măcar echipa de la Contabilitate nu trebuia decât să verifice extrasele din cele 2 zile în care s-au efectuat plățile), domnul de la Apa Nova vine și îmi spune că ÎNCĂ SUNTEM RESTANȚI???

Cu toată bunăvoința de care pot da dovadă, având în vedere experiența de peste 20 de ani a lucrului cu clienții, n-am putut trece peste această lipsă de profesionalism și am răspuns prevalându-mă de drepturile de consumator și de protecția datelor cu caracter personal (pe scurt, le-am amintit de ANPC și GDPR), invocând neglijența în serviciu și deficiența gestionării documentelor și datelor personale.

A 2-a zi aveam contul reglat pe site, iar dupa vreo 2 zile am primit un ultim mesaj cu scuze și explicația că suma fusese inițial eronat creditată în contul altui client. Deși noi trecuserăm corect instrucțiunile de plată.

Deci și cu banii luați, și amenințați cu sistarea apei.

Locul 1 – Poșta Română

De departe, primul loc i se atribuie acestei instituții caracterizate prin incompetență, arhaism instituțional, dar specializate pe testarea nervilor și rezistenței psihice a clienților. Și, credeți-mă, spun asta în deplină cunoștință de cauză. Sunt consumatoare a serviciilor Poștei Române încă din studenție, când primeam pachete de acasă.

Deci, iată cum stau lucrurile la poștă:

• Dacă primești o recomandată, NU poți s-o ridici în aceeași zi, iar când o ridici, trebuie musai să ai hârtia la tine (că Doamne ferește, cum să te identifice ăia doar după nume și adresă?)
• Căutarea actelor se face în niște cutii din lemn vechi de pe vremea bunicii. Nu există noțiunea de căutare în sistemul informatic.
• După găsirea actelor, ca să ridici recomandata/coletul, trebuie să semnezi într-un registru scris de mână, care arată tot cam ca și cum ar fi din secolul trecut. De fapt, nu ”ca și cum”, ci ”CHIAR CA ÎN SECOLUL TRECUT”.
• Deși am achiziționat pe PFA, de câteva ori, niște scule pentru articole craft, niciodată nu mi-au rămas datele corect completate în sistemul lor. Ba mai mult, nici măcar numele complet nu intra în rubrica alocată denumirii. Era prea lung.
• De fiecare dată când ridic un colet, mi se greșește chitanța. Și cum am bunul obicei de a nu semna ca primarul, sesizez aceste greșeli, urmează ochi dați peste cap, chemat dirigintele oficiului poștal și în final o atitudine de parcă mi s-a făcut o mare favoare prin corecția chitanței.
• Plata prin card este o utopie la Poșta Română. Mă refer la serviciile prestate de această instituție, că la ghișeul dedicat ridicării coletelor eMag poți plăti cu cardul. Cu condiția să nu uite oficiantele să bage POS-ul în priză (am prins o fază în care un client care venise să-și ridice coletul de la eMag și a trebuit să aștepte să se încarce POS-ul, că era scos din priză).
• Jumătate din ghișee nu funcționează niciodată. Iar dacă la un ghișeu e vreo problemă, se adună toate oficiantele să rezolve problema, indiferent câtă lume e la cozile celorlalte ghișee.

Concluzie: într-o lume în care timpul e atât de valoros, sunt instituții care pur și simplu își bat joc de timpul și nervii noștri. Pe banii noștri. Uneori, pe bani mulți. Noi tolerăm acest lucru, iar ei își permit acest lucru pentru că pot (mai țineți minte celebra replică a unui politician?). Pentru că noi ÎNCĂ le permitem asta.

 

Foto: arhivă personală

Oameni care mă inspiră

În urmă cu vreo 15 ani, un fost client de la bancă tocmai venise din China, unde fusese în delegație cca. 2 săptămâni și ne povestea cum, în timpul șederii lui, a văzut cum în fața hotelului s-a ridicat, pur și simplu, un bloc. În 2 săptămâni.

Ulterior, după ce am văzut la TV un documentar fascinant, mi-am amintit de povestea blocului ridicat în timp record. Am căutat pe net și am găsit câteva articole și detalii interesante despre Clădirile_”instant”_din_China și o filmare time-lapse fascinantă, în care puteți vedea Cum_se_construiește_un_zgârie-nori_de_30_etaje_in_15_zile.

Iată ce m-a fascinat din tot ce am aflat:

Punctul de cotitură în domeniul construcțiilor din China a fost cutremurul devastator din provincia Sichuan (2008), care s-a soldat cu peste 87.000 victime. Oamenii au murit striviți de clădiri construite în mod tradițional, din beton și cărămizi.

Omul care a avut o viziune extraordinară legată de construcția clădirilor (Zhang Yue, fondatorul și CEO-ul companiei Broad Sustainable Building – BSB) a aplicat principiile ecologiei într-un domeniu care generează peste un sfert din deșeurile totale ale omenirii. La nivel european, spre exemplu, deșeurile din construcții au un nivel de peste 35% din total deșeuri, potrivit statisticilor_EUROSTAT.

Zhang Yue a inovat sectorul construcțiilor prin clădirile din oțel și panouri prefabricate, ale căror componente sunt realizate integral în fabrică, astfel încât la locul șantierului sunt doar asamblate și îmbinate într-un mod asemănător pieselor Lego. Acest proces duce la reducerea deșeurilor rezultate din construcții, de la 15% (în cazul șantierelor tradiționale) la 1% (noua metodă).

Mai mult, prin noua tehnologie, compania sa realizează clădiri sustenabile din punct de vedere al mediului, care au un cost de fabricație cu 50% mai redus decât clădirile construite tradițional și se realizează într-un timp de 10 ori mai scurt.

Clădirile sunt proiectate să reziste la cutremure de magnitudine 9 Richter, fiind de 5 ori mai rezistente decât clădirile construite tradițional, de 5 ori mai eficiente energetic și au un sistem de purificare a aerului bazat pe 3 sisteme de filtrare, care asigură un aer de 20 de ori mai pur în interiorul clădirii decât cel de afară.

Ca un amănunt, omul a devenit unul din cei mai bogați cetățeni ai lumii, cu o avere de peste 1 Miliard Dolari, potrivit Forbes. Asta în timp ce alții l-au considerat ”nebun”. 🙂

”People say I m crazy, but that does not surprise me; they said that when I started making air conditioners too.” (Zhang Yue)

” Oamenii spun că sunt nebun, dar asta nu mă surprinde; la fel au spus și atunci când am început să produc aparate de aer condiționat.” (Zhang Yue)

Precizare: am revenit la acest articol după mai bine de 3 ani, pentru că este la fel de actual, iar în contextul nevoilor actuale ale României, al unei surse de finanțare de care ar trebui să profităm la maximum (PNRR) și al efectelor tot mai vizibile ale mediului afectat de intervenția omului, oamenii vizionari, care ne pot inspira și ajuta, merită toată atenția noastră.

Foto

De ce să fiu drăguță, când pot fi nesuferită?

Din când în când, îmi place să merg cu transportul în comun suprateran (altfel, preferând metroul și mașina personală). Pentru că văd multe lucruri. Îmi place să privesc clădirile orașului, copacii, parcurile, pietonii, bicicliștii, alergătorii sau pe cei care circulă cu trotinetele. Dar, mai ales, să urmăresc ce se întâmplă în mijlocul de transport. Să ”citesc” oamenii.

Mi-am tot propus să scriu despre ”cititul” oamenilor în diferitele ipostaze controversate în care-i întâlnesc, dar mereu am avut alte priorități, iar în zilele respective, când ajungeam acasă, aproape că uitam. Sau, cel mult, povesteam seara în familie întâmplarea la care asistasem.

***

M-am hotărât să nu mai ignor asemenea întâmplări. Din 3 motive.

Primul: dacă nu spun, nu înseamnă că nu văd sau nu înțeleg.

Al doilea: prin liceu, țineam un fel de jurnal, cu întâmplări haioase sau ciudate, precum și cu citate care mă impresionaseră din cărțile citite. Acum recitesc cu mare plăcere și amuzament cele scrise în adolescență. Și îmi pare rău că nu am continuat cu scrisul.

Al treilea: scrisul îți organizează mai bine mintea, te ajută să fii mai disciplinat și să te exprimi mai bine.

Acum, că v-am lămurit cum e cu scrisul în ceea ce mă privește, să vă dau și un exemplu concret. Că teoria fără practică nu ajută prea mult.

***

Călătoream într-o zi cu autobuzul. La un moment dat, a urcat o familie mai în vârstă, iar după îmbrăcăminte, aș zice că și destul de prosperă. Cartier Domenii, București. Cine-l cunoaște, înțelege ce zic. Doamna s-a așezat lângă mine, iar soțul, pe rândul celălalt de scaune.

Doamna îi poruncește soțului să treacă pe scaunul din fața ei. Soțul zice că rămâne unde e. Doamna insistă și se burzuluiește indignată la soț, după care renunță. Am privit-o de câteva ori în treacăt, era țanțoșă nevoie mare și cu un aer de superioritate. Arogantă, cum altfel? Ca o cucoană de familie bună, cu pretenții.

După încă vreo 2 stații, urcă o altă familie, cred că din provincie, după accent. Tot mai în vârstă și ei. Se așează amândoi în fața mea și a doamnei fițoase. Doamna nou venită era mai dolofană și m-a înghesuit un pic când s-a așezat. Și-a cerut scuze, zâmbindu-mi. Desigur, i-am răspuns cu aceeași monedă – nu era nicio problemă, ba chiar aș putea spune că, din toată întâmplarea, am rămas cu plăcuta impresie de a interacționa cu o persoană amabilă, drăguță și cu o atitudine pozitivă.

Nu după mult timp, doamna acră se pregătește să coboare. De pe locul ei de la geam, trebuia să treacă de mine și de cuplul cu doamna amabilă, dar grăsuță. Aș vrea să vă descriu schimonoseala de pe chipul ei. Niciun semn de scuze că deranjează 3 persoane, cât despre zâmbet nici nu putea fi vorba.

Din păcate, vedem asemenea ”acrituri” aproape zilnic. Bătrâni, tineri, urâciunea n-are vârstă.  Nu m-am lămurit niciodată la ce le folosește atitudinea asta. Să fii jigodie nu-ți rezolvă propriile frustrări. A te răzbuna pe ceilalți pentru nereușitele tale – relația mizerabilă cu partenerul, copiii care nu se ridică la înălțimea așteptărilor tale, dependența de părinți prea autoritari, casa/mașina mult mai mică decât a vecinului, eșecurile profesionale, felul în care arăți – mi se pare o prostie imensă.

Și nu numai doar mie mi se pare.

”If you have to hurt other people in order to feel powerful, you are an extremely weak individual.”

(Bobby J. Mattingly)

 

Sursa foto: Pexels

SUNT GÂSCĂ, DECI ȚIN NASUL PE SUS!

Well, câteodată pur și simplu nu mă pot enerva pe prostia unora. Nu știu dacă ține de alinierea planetelor din ziua respectivă sau de karma, dar știu sigur că tot ceea ce simt nevoia să fac este să-mi bat joc de persoana respectivă sau, măcar, să-i creez condițiile pentru a se face singură de râs. Și să împărtășesc și altora. Că prostia și aroganța cer multe ”share-uri”, nu-i așa? 🙂

Bunăoară, de curând am intrat într-o farmacie cu intenția de a cumpăra 2 medicamente. Mă abordează o tânără farmacistă, un pic cam prețioasă.

SCENA 1:

– Bună ziua, aveți lacrimi artificiale? (n.r. pentru ochi uscați – de la citit, calculator etc.)

– Da. De care doriți?

– Nu am preferințe, am folosit mai multe mărci, dar nu-mi dau seama de diferențe.

– Păi avem A…, H…, S… (și mi-a înșirat vreo 5-6 denumiri, toate absolut imposibil de reprodus verbal de cineva care le aude prima dată – căutați pe Google ca să înțelegeți de ce). De care vă dau?

– Cu ce diferă unele de altele?

– Păi diferă marca … în rest, toate au acid hyaluronic.

– Atunci îl iau pe cel mai ieftin.

– Deci, de care vă dau?

POFTIM?????

SCENA 2:

– Și mai caut un medicament pentru ameliorarea circulației periferice, mi l-a recomandat medicul, dar nu am rețeta la mine și nu-mi amintesc numele … ceva cu ”T”.

– Nu există pentru ameliorare. Poate pentru îmbunătățire!

– POFTIM????? Păi nu e același lucru?

– Nu! (și farmacista dispare în spate, probabil să-și întrebe colega ce medicament cu ”T” știe pentru îmbunătățirea circulației sanguine)

Farmacista revine, eu îmi amintesc numele medicamentului, dar nu pot să n-o taxez pentru prostie și aroganță.

– Ziceați că ”ameliorare” și ”îmbunătățire” nu înseamnă același lucru. Haideți să căutăm pe Google! îi zic.

Scot telefonul, caut pe Google și o pun să citească din dicționarul online de sinonime. Citește, de fapt, mai degrabă mârîie resemnată. Totuși, cu un ultim efort de a mă convinge, îmi spune:

– Să știți că din punct de vedere medical nu este același lucru!

No shit, really? 🙂 🙂 🙂

Nu aveam de gând să public articole pe această temă dar, văzând cu ce repeziciune se înmulțesc cazurile de epidemie de prosto-aroganță, cred că se impune să le aloc o rubrică specială. Mai grav este când asemenea manifestări se întâlnesc la niveluri mai ridicate din politică sau business.

Totuși, dacă vă confruntați vreodată cu un specimen de acest gen și aveți ghinionul să vă fie adversar într-o confruntare importantă pentru voi, nu disperați! Există speranță! Să nu uităm ce spunea Napoleon Bonaparte:

”Nu întrerupeţi niciodată un duşman care e pe punctul de a comite o eroare!”

 

Foto

 

Unde-s sarea și piperul din viața voastră?

Din când în când am câte o ”ședință” de bilanț existențial cu mine însămi. Nu despre chestiile majore (familie, carieră, viață socială), că acolo rezultatele sunt clare, ci despre aspectele mărunțele. Despre sarea și piperul vieții cotidiene.

Primul lucru care-mi vine în minte este faptul că nu-mi amintesc de majoritatea lucrurilor plăcute pe care le fac zilnic. Mă refer la zilele obișnuite, nu la cele cu evenimente importante (gen ziua în care am intrat la facultate, ziua în care m-am căsătorit, ziua nașterii fiului meu, prima zi de muncă). Câteodată chiar intru în panică, știind că am o memorie foarte bună.

În schimb, îmi amintesc cu precizie momentul în care, copilă fiind, mi-am tăiat realmente gâtul într-o sârmă pentru uscarea rufelor, legată de 2 copaci din spatele blocului unde am copilărit.

Sau de ziua în care, acum 7 ani, din cauza valurilor, mi-am rupt un deget de la picior, probabil în singura piatră din mare de la Mamaia. Fac o paranteză: ca un criminal care se întoarce la locul faptei, și eu vizitez locul respectiv DE FIECARE DATĂ când fugim la mare.

Sau de ziua când, întorcându-ne din Brașov după o mini-vacanță în zonă, din cauza ninsorii puternice iscate brusc și neașteptat (era după Paște), mașina a derapat și a intrat în șanț. Nu pot uita nici acum cât de speriați am ieșit din mașină, încercând să găsim pe cineva să ne ajute să scoatem mașina. Uitasem și de fi-miu (având atunci vreo 4 anișori), care plângea în hohote pe bancheta din spate, legat cu centura de siguranță. Un arhitect din Brașov, care trecea cu mașina pe acolo, ne-a ajutat să ieșim. A oprit mai multe mașini, șoferii dând dovadă de o solidaritate extraordinară. Le port și acum recunoștință în gând.

Probabil, conform aceluiași algoritm, îmi voi reaminti după ceva vreme și de ”buba” făcută zilele trecute, când mi-am prins degetul în ușă. 🙂

***

Nu vreau să credeți că am o preferință ciudată pentru întâmplările negative, dar cred că un pic de ”durere” primită periodic ne face să apreciem mai bine ceea ce avem. O existență perfectă mi se pare de o plictiseală îngrozitoare.

La fel ca o vacanță gen ultra all inclusive, în care cazarea e perfectă, mâncarea din abundență și pe toate gusturile, entertainment-ul și, în general, serviciile clubului sunt din categoria ”the best” dar … peste ani, ne amintim tot de vacanțele mai bogate în isprăvi și aventuri.

***

În loc de concluzie: de pe la vârsta de 1 an, când toți copiii preferă mâncărurile dulci sau dulcegi, eu mâncam cu poftă (și strâmbându-mă, în același timp) lămîie. Cred că de atunci am înțeles că viața trebuie condimentată. Acum prefer sarea și piperul. Atât la propriu, cât și la figurat.

La voi cum e? ”milk & sugar” sau ”salt & pepper”? 🙂